Vieţile paralele după Florina Ilis şi erecţia Poetului Naţional

Din 10 persoane care au citit toate cărţile deplinei prozatoare Florina Ilis, cred că 6 ar considera plauzibil că ideea de a-l macula pe Poetul Naţional i-a venit în ipostaza de scriitoare japoneză, descriind în cel mai reuşit bestseller de până acum (Cinci nori coloraţi pe cerul de răsărit) un plod local care o prinde pe mă-sa regulându-se cu şeful lu’ tac-su (este esenţa sensibilităţii orientale explorate şi de Marguerite Duras, Claudia Goia, Amélie Nothomb), şi fiind prea mic să poată ejacula un torent de sloboz depresurizant, plagiază pe patriarhul lui Marquez, împrăştiind în pantalonaşi o diaree bogată, prilej cu care trăieşte şi, aici e aici, emoţia primei erecţii memorabile!

De la ceastă revelaţie puerilă până la a te gândi, pe urmele celebrei sinteze Fapte din Dilema 265, la erecţia păroasă a lui Eminescu nu mai era decât un singur pas, şi s-a făcut în chip absolut postmodern, dezinteresat, dintre toate erecţiile Poetului Naţional, care ne asigură pe un manuscris visător „O f… dumnezeieşte!“, cea mai interesantă fiind cea din baia publică în ziua în care a înnebunit.

Da, Eminescu e ridicat din baie şi, deşi viaţa noastră literar-artistică şi universitară se zice c-ar fojgăi de nesatisfăcute notorii (sindromul de interes japonez Nefu), e prima oară când s-a gândit cineva că momentul de milă creştină pentru întâia zi de nebunie a celui mai productiv intelectual român  poate fi convertit, cu tupeu postmodern, în amuzamentul de umor cazon că poate o fi avut dobitocul şi o erecţie! Şi ce, nu e foarte probabil să fi avut? Ca marcă textuală, remarcabil fiind jocul intertextual că, după nici zece pagini de pamflet, Florina Ilis face o reverenţă spre clasicul Cărtărescu, confirmând cititorului că are de a face cu o continuare a demersului antieminescian început de Dilema 265, junimii române trebuind să i înfiereze pe vecie imaginea geniului cu păr pe el: „mădularul poetului se lovea de coapsele păroase ca o excrescenţă cărnoasă, comică şi inutilă“.

Nemaiexistând în RO o catedră Eminescu, e preluată ca utilă teoria fanteziştilor că Maiorescu ar fi fost la curent cu iminenta arestare a lui Eminescu, la insistenţele Habsburgilor, care nu mai puteau de frica României! Mai rău încă, dacă mulţi pubintelectuali s-au dovedit turnători, după Florina Ilis ar fi putut fi şi clasicii Reginei Elisabeta, ultima epocă scăpată nedemitizată! Tot felul de informatori se învârt pe-aici şi avem şi un caz de psihiatrie punitivă sub Vodă Carol, ceea ce poate ajuta torţionarilor marxişti să se disculpe că n-au făcut decât să continue munca seculară a predecesorilor!

Dealtfel, totul e cu teză, după o listă. Protolegionarul, ca nebun începător, are oroare de francmasonerie! I-a amintit de ea o călimară cu însemne şi îşi caută ca un nazist revolverul ca să omoare pe omul cu compasul!

Precum numărul 265 Dilema din 5 martie 1998, acest roman, scris fără nicio milă faţă de un infirm, va contribui la decăderea cu încă o muşcătură a statutului Scriitorului român, de nu-l mai cheamă deja nimeni pe la televiziuni. Mitul documentării uriaşe cade primul, fiindcă nu e nevoie să fii universitar ca să identifici puţinele cărţi din care se extrage, cât mai defavorabil Luceafărului, mai tot materialul pentru alambicarea postmodernă. Amuzantă e pretenţia Florinei Ilis că ar putea ghici ce e-n mintea unui geniu numai combinând diferite extracte de operă şi mărturie. Rezultatul este supărător: o senzaţie de plagiat trăită pe plaje uriaşe de text! Elementul SF lăudat de unii o fi atacul la proletarii care niciodată n-au fost antieminescieni ca nechezolii, anume purtarea statuii în cărucior cu rotile, scenă calchiată după o imagine propusă în Orbitor 3 pentru Poetului Naţional de Mircea Cărtărescu, de la care candidat Nobel este preluat şi motivul pulpelor păroase în scena golănească a erecţiei eminesciene. Dar cele mai discutabile opţiuni sunt descrierea Veronicăi Micle ca pe o „experimentată“, încât să te dezguşti de însuşi lirismul eminescian, şi un fals incalificabil, mărturia lui Teleor despre cutia de chibrituri a bulgarului, devine o manipulare a cititorul neavizat cum că poetul Eminescu l-ar fi persecutat pe un poet tot atât de idealist ca el, pe eroul Hristo Botev!

De Eminescu nu mi-e milă, c-a fost rău cu ea, mi-e de Veronica, însăşi Florina Ilis (cea atât de lucidă în Cruciada copiilor) arătând să se vadă mărturia Harietei (duşmancă Bălăucăi) despre indignarea târgului auzind pe „experimentată“ declarând că „preferă să fie metresa lui Mihai decât femeia unui prinţ“!
Cf. Harieta, către Cornelia Milian: „Nu vă miraţi. Acest om iubeşte pe femeia asta că numai moartea ar putea să-l desfacă,  iară în viaţă nimeni nu-i în stare să-l facă s-o urască. Şi-apoi dacă ţi-aş putea eu descrie cu ce fel de maniere l-a luat, declarând, faţă de persoane de cea mai bună condiţie din Botoşani, că preferă să fie metresa lui Mihai, decât femeia unui prinţ. El, de la venirea ei aicea, era aşa de emoţionat de m-a băgat în toate spaimele. “ (Dr. Ion Nica – Eminescu. Structura somato-psihică, 1972, p.290)

Ocupaţi Istoria

Momentul ales pentru ocupare nu e prea fericit din punct de vedere al stării opiniei publice, care e contra Generaţiei Pupici aproape ca în 1990, fiind gata să aplaude măsuri disciplinare aspre, cum ar fi uniforma, arestul în unitatea de învăţământ şi chiar bătaia. Poate că s-ar mai domoli această ostilitate dacă, fiind vorba de Facultatea de Istorie, studenţii s-ar gândi şi la eventuala ieşire din postromânism, adică din presupunerea multor publicişti că Neamul Românesc e o adunătură pe cale de dispariţie. Nimeni nu s-ar opune dacă tineretul ar revendica mai multă grijă din partea autorităţilor pentru patrimoniu şi simbolurile noastre, reglementându-se unele reacţii la asocierea în vederea denigrării sistematice a trecutului, protejându-ne astfel şi de naţionalismul în creştere al multor europeni, manifestat printr-un antiromânism tot mai corosiv.