Trei lucruri frământau și pe Grigore Căinaru, deși lupta umăr la umăr cu armatele sovietice pentru dezrobirea Ardealului și nu prea avea timp să culeagă roadele introspecției, ca boierul Marius Ghizdavu, ce ca un laș temător de cekiști, evadase dintre cadrele armatei, se automobilizase pe loc, declarându-se agricultor, deși Octavian Theo vânduse deja mai toate terenurile agricole, după ce, murindu-le tăticul la 15 februarie 1940, au convenit ei doi și Virginia o relație de sponsorizare ca între frații Van Gogh din Olanda cea eminamente agricolă.
Mai întâi, Grișa era tulburat de bănuiala unei oarecari insatisfacții a Palatului vizavi de faptele sale, deși pe tot frontul Războiului Sfânt încă i se cântau cu foc versurile marșului său imperialist: Țara noastră românească / Nu va rămânea Regat / Ea va fi Împărăție / Și Mihai va fi-mpărat!
În al doilea rând, se temea tare că, dibuindu-l basarabean, piloșii frontului de la dosare îl vor trimite dinaintea plutonului de execuție, să-l spânzure mișcând spre Berlin camionul de sub bara de fotbal. În al treilea rând, el era conștient că se bate acum cu armata germană, ce ducea din senin un fel de război… drept, de apărare a Reichului și hitlerismului, atât împotriva „cotropitorilor“, cât și împotriva Capitulării Necondiționate, care nu putea însemna decât capitularea bolșevizantă a întregii Germanii sau a celei mai mari părți a ei, de aceea fiind mult mai mari ca pe frontul de la Răsărit riscul rănirii mortale și, firește, primejdia de a nu fi asistat, cu adevărat medical, de vreo rusoaică, pe durata agoniei, și nici de fata dragă, de Dora, deoarece o lăsase lăuză la mă-sa, în Uranus.
Dar pentru Judecata de Apoi, scriitorul Dorei zăcea totuși mai comod decât pictorul ei de-o noapte de la Odessa, care nu se hotărâse ce merită să fie redat!
Pornind de la adevărul obiectiv al superiorității totalitarismului bolșevic asupra celui nazist, romancierul basarabean Grigore Căinaru știa încă de la 6 august 1941 că Hi, coborând din carpen, va pierde războiul, deoarece plutocrația anglo-americană și emanația ei, francmasonii… planului de-o conspirație, ca a lui Voicu Ghizdavu pentru stăpânirea românească a Lumii, vor încălța cu milioane de bocanci acele trupe comuniste sărăcuțe, le vor îmbarca în milioane de gipuri și-n camioanele antiglod celebre, Dogi și Strudelbrezel, dar le vor și hrăni cu miliarde de conserve glagovene, în timp ce pe conducătorii hotărâți să risipească sângele rusesc, și al popoarelor subjugate de țarismul de ideologie bizantină apoi marxistă, îi vor răsplăti, dându-le spre jefuire și viol popoarele de rase mai modeste ale Occidentului, din Galiția lui Marius și Borgiah, de la Vîborg la Burgas și de la Borzești la Borsec și la Bârca. De aceea, marele romancier basarabean Grigore Căinaru nu și-a îndeplinit decât Datoria: a luptat doar pentru câte o cauză dreaptă! De la 22 iunie 1941 la 26 iulie sau 6 august 1941, de la Prut până la Nistru, iar de la 4 martie 1944 la 9/ 10 1945, de la Prut până la Dunărea Albastră vieneză Döbling Karl-Marx-Hof Heiligenstadt, înțelegând că strategia expansionistă Est, așa-zis sadoveniană, fiind inimplementabilă dincolo de Nistru, iar cea… titulesciană, de infiltrare-n Etiopia, doar un vis al înfriguraților, e și logic că tot Testamentul voievodului cultural Petru Rareș e mai realist, să valorificăm Capitularea Necondiționată la Viena, în 9/10 mai 1945, a trupelor naziste și în fața României biruitoare, creându-ni-se un precedent cât un cap de pod, chiar într-un colț al Triunghiului nostru de Lapislazuli testamentar Beciu-Cracău-Breslau, unde încă avem a ne înălța vertical la infinitul continuu coloana culturii fără sfârșit, la adăpost de intemperii imperialiste, dacă chiar suntem determinați.
Ca orice scriitor care scrie, el era fericit ca un ghiocel, înspre primăvara tragică a lui 1944, deoarece Dora era gravidă avansat și el încă nu-și punea problemul publicabilității fluviu-romanului său și nici măcar pe al insignifianței marelui său poem UE, după inversiunea valorilor și mancurtizarea unora dintre cele mai importante popoare bolșevizate, începând cu cel Român, care și-a fixat brusc data de naștere în 6 martie 1945 și majoratul în 20 mai 1990, și sfârșind cu marele popor al Rușilor, care nu și-a mai regăsit, parțial eliberat netămăduit din totalitarism, altă identitate decât în Imnul Sovietic marxist-leninist-stalinist!
Agricultorul ghizdav lucra muncă de birou, concentrat pe loc, pe scaun, la Ministerul Propagandei, și nici gând n-avea să plece pe front, cel puțin nu înainte de trecerea obișnuitei perioade nămoloase de dezgheț, când a mirosit că ceva scârțâie în branșa sa, în sensul că Mareșalul era greșit consiliat, în declarațiile ce dă publicității pe larg sau în cele ce… lasă cumva să se difuzeze.
Era într-o joi. Iar scaunul fusese al lui Grișa, din 6 august 1941 până la 4 martie 1944, ocupându-se de poezia patriotică, de recitări pe la căminele culturale. O dactilografă într-o uniformă kaki ce-i sublinia imperfecția dogită a celor două picioare cu care nu mărșăluise nici în Stepa Calmucă, nici în Pusta noastră de până-n Dunăre, dintre Buda și Tatra noastră, fuma ca un plugar țigări de camuflaj, la etajul cinci, uitându-se peste parc direct în Gara de Nord, și comenta a Orsay-Gară că vor veni, după 1989, căderea comunismului și înălțarea comuniștilor, cu unele rentabilizări de reducere la sub o treime sau șesime Mersul Trenurilor, de unde și logica guvernului să ridice încă o Gară de Nord din banii norodului, aia veche putând deveni doar centru comercial, exclus Muzeu de Artă Contemporană să se poată progresist instala tineretul, cu talentele lui vizuale.
– Deocamdată, îi tăie el elanul constructiv, noi chiar dacă pierdurăm Războiul de la Răsărit, măcar nu trebuie să irosim și semnificația lui, punând naiv sub semnul îndoielii capacitatea Stăpânilor Români de a administra, cu dreptate sustenabilă, imensele teritorii care ni s-ar fi cuvenit la împărțirea printr-o pace rezonabilă a Rusiei țaristo-sovietice de dincolo de Bug și de Kuban!
Svetlana Filipescu îl privi înciudată, pentru că pentru absentul Grig își ondulase pentru a en-a oară, cu fierul, părul castaniu ca castanele pentru copt.
– Ce semnificație poate avea, râse ea dând din picioarele încrucișate, că pe Stelică al meu l-au ucis și l-au mutilat teroriștii comitagii bulgari, care nu suportau ca deșteptul de el să le învețe copiii carte românească, cum și pe copiii turci?
– Semnificația depinde de elitele pe care vom fi destoinici a le rădica mereu din țărână și chiar din scârnă de câine comunitar, comunist! S-ar putea ca în goana după premii externe, să reiasă cinematografic, pe drumul fără pulbere al bășcăliei iresponsabile, care NU e caragialism, ci altă salată, Filipeasco, lăsându-ne să murim proști în sensul giratoriu că, dimpotrivă la soțul tău, specific administrației Regale-n Balcicul meu ar fi fost tocmai terorizarea popoarelor balcanice din Cadrilater, de către ofițerii români!… Post-justificându-se astfel… Anul 1940!
Altminteri, Svetlanei Filipescu aproape că nu-i venea să creadă adevărul vizual, bojdeuca pictorului Marius de la Ecrene, cu ușă la doar 20 metri de valuri.
O ceață pontică spiritualiza, după atâta minciună bolșevică, Odessa noastră. Vila în care se încartiruise ex-împăratul tuturor Russiillor, nebunul de pictor fără Subiect, era concepută parcă de arhitectul fără Reich, la o vorbă aruncată-n vântul de svobodă leninistă, de lingvistul Stalin anglo-american.
La nivelul solului, se calchia rafinat, deci pentru ca Dora să se poată dixtra, să se simță bine, tocmai garsoniera de excepție ce madam Bolboros pusese la dispoziție băiatului antreprenorului lugojean Nae Căinaru, pentru a scrie Războiul Sfânt, un fluviu roman și dac menit a mâna înapoi în Asia de unde a venit marea minciună a patriotismului țarist, tot efortul agitatului Tolstoi fiind spulberat la spectacol, ca un castel de cărți de joc cu siluete kakaniene, de argumentul devastator că de Patrie și de patriotism se pot plânge și emoționa, uneori, micile popoare caucaziene, dar e ridicol a mai schelălăi de așa ceva semințiile tumorale, care s-au lățit cât rușii, chinezii, englejii ori americanii!
– Da, poate, cine știe, se întinse Svetlana cea de origine bulgară și, deci, cominternistă, ai ei zicându-i și Iordanka, deoarece fusese stenografă pe lângă doctorul Liviu Lecca și fusese detașată de acesta direct la Ministerul Propagandei, la Grigore Căinaru, tocmai în scopul pentru care a fost trimeasă.
Așa cum, cu Dora lăsată vagabuantă pe front s-aibă el Liniște Creației, garsoniera Iasnaia Poliana, în care a scris Grișa cea mai mare parte din Documentul 1681, opunând pe Duca Vodă al Ocrainei mai tuturor Țarilor și Patriarhilor tuturor Rusiilor, dădea cu ferestruica chicinetei și cu aia de la tualetă, spre Sala Congreselor Palatului – Casa Nouă înălțată de dictatorul Carol al II-lea pentru marile întruniri ale Frontului Renașterii Naționale și Partidului Națiunii – iar cu fereastra panoramică termopan spre Cișmigiul cel înrudit sonor cu Chișinăul nostru pierdut în marea massă slavă, așa și vila Taras Bulba de la Odessa, menită a-l ajuta pe Marius Ghizdavu să se clarifice lăuntric, ca-ntr-o geolă dac-a găsit sau nu Subiectul, da cu terasa spre Marea cea Mare, iară cu foutoir-ul spre imensul parc Hagi Bei, care într-o dezvoltare istorică postgorbaciovistă de revenire a Pridnistroviei la România iliesciană, printr-o renaștere fotbalistică și religioasă inerentă, ar fi primit poate tot generosul nume de Gică Hagi precum stadionul portului geamăn românesc al Constanței, durat cu deținuții Festivalului 1954, în piatră autohtonă nemăcinabilă, de Măcin.
Ci-n ceața mângâietoare umed, mai Marius Ghizdavu, pe în șezlong și-n halat, mângâia o pisică, balthică, așteptând flămând să-i aducă Dora ceva de-ale gurii de pe la spital, deși apreciată superlativ de urologul doctor Lecca, ea nefăcând niciodată nimic în foutoir cu acesta, care dacă el acceptase ca pe o curiozitate ca Marius să se escapadă Balcic 1939 cu Laura Done, cea căzută psihic pe paradoxul că dacă soțul doctor era neputincios dinaintea bolii incurabile a bătrâneții, în schimb priceputul artist o putea consola în Nemurire, cu mintea sa de specialist în carnea omenească crudă nud, încât el recidiva sub stele dinaintea fenomenului amoros că din nou cu nevasta unui amic, ba încă unul tot artist.
Ca și cum ADN-ul, deși mai consistent, ca însumare de informații serioase indelebile, decât debila Marea Enciclopedie Sovietică, ar ști carte, darwinistă, serioasă! gândi aici pur academic polkovnikul omniscient Darie Kartotekov.
Ca și cum la mirarea fariseică a anchetatorului filistin marxist că cum, ce, poate fi și un intelectual ticălos? răspunsul corect n-ar fi nu, ci ba bine că nu!
Și Svetlana Iordanka, înverșunata proto-feministă, se împreunase deja din belșug cu bucătarul Darie Kartotekov, cât i-a stenografiat rețetarele, de unde, hm, și impertinența de a o infiltra pe lângă Căinaru al Dorei, soțul crezut ultragiat, neputându-și imagina că bietul Marius căzuse într-o crăpătură din mariajul lor, ivită când într-o familie de români regali s-a ivit o enigmă de principiu, complet ininteligibilă pentru un clan de cleptocrați feseniști, fie ei chiar liberali sau țărăniști, ca culoare politică de tricou electoral pus la uscat pe ciolane în X.
Cimitir generației maiorilor de propagandă Căinaru și Ghizdavu, căreia îi revine, cum celei a mareșalului de război pierdut Ion Antonescu, obligația social-democrată de a apăra fruntariile etnice, nu strategice, de la 26 iunie 1940.
Toate desincronizările ca derapaje frizând o discrepanță de autobiografie: romancierul Grigore Căinaru își găsise de mult Subiectul, într-un antitolstoism anti-Kutuzov dezgustător, pe când Marius Ghizdavu se întorsese cu agrișele de la Stalin botos, consternat că homosapiensul e homosapiens și că, așa cum îl descurajase și Ioil Borgiah la Alexandria, când n-o găsise pe geniala jenșcină americană de casă, de cratiță, dar și reporter de WW2, neputința de-a implementa un proiect, așa simpluț și fezabil ca comunismul, e un kusur descurajant pentru fala ciolovekului de suport al Ființei conștiente de Sine și chiar de Univers.
La Alexandria-n portul încă multicultural Kavafis-Durrell, împrietenindu-se repede cu militarii americani și fiind invitat la club la ei pe cuirasat, Marius vizionă mai întâi Casablanca 1942, mirându-se că pe-un lider al renumitei Rezistențe cehe, soț Ingridei, îl cheamă… László, ca pi Bazil Luca al Anei Pauker. După care, vizionă The Battle of Russia, al patrulea episod din serialul for militarii americani only, Why We Fight, 1943 regizor Frank Capra, bătând frenetic cu ei din palme și din bocanci, aclamând fiece pobedă rusească, filmată-n stil Eisenstein: teutoni pe lac, suedezi la Pultava, napoleoni congelați. Apoi, incredibilele victorii, istoric primele asupra Wehrmachtului, doar iarna, la Moscova, la Stalingrad și în aprovizionarea Leningradului. Huidui odată cu ei la profanarea de către naziști a muzeelor Ceaikovski și Tolstoi. Și lăcrimă pe la atrocități. Apoi, culmea entuziasmului fu la etalarea densității tunurilor frontului sovietic roată lângă roată, la desantul pedestru însoțitor al tancurilor tropăind peste câmpul minat și, mai ales, la jeturile și fumul năucitor al katiușelor.
În adâncul inimii, cel mai mult îl duru însă faptul că invincibila Rusie era prezentată tineretului occidental drept un conglomerat etnic al dorinței de a trăi stalinist împreună comunismul, care începea cu… Moldova noastră (da, chiar apăsându-se precizarea că-i vorba de Basarabia!). Și tot dansa folcloric, dragă, lumea, într-un zâmbet și o fericire, printre bogății naturale inepuizabile: petrol, minereuri, lemn, Piețe Roșii, holde, forță de muncă ieftină. Totodată, îl îngrijoră că Regele Mihai era vârât în aceeași oală a agresorilor cu Antonescu, Horthy și Mussolini. Și, nobil cavaler al Cruciadei Antibolșevice, pictorul numai nu plesni de indignare, constantând că americanii treceau sub tăcere tocmai Odessa noastră, cea mai îndelungat stabilă mare cucerire din Războiul de la Răsărit.
Rânji în sinea sa, până la urmă, că mai tot materialul era primit de la Propaganda Sovietică, inclusiv cel cu o Viață Religioasă intensă (!), cu arhierei rugându-se pentru pobedă și cu bătrâne care se tot închină la… Defilare, fără teamă de politrucii însoțitori ai soldaților! Nimic, absolut nimic, despre Gulag sau despre împărțirea Poloniei cu Hitler, despre atacarea Finlandei, Țărilor Baltice și Basarabiei, și nici măcar despre Bucovina, a cărei Răpire a declanșat Mânia lui Hi și însuși atacul homeric din 22 iunie 1941. În același timp, i se păru cinic din partea americanilor să laude rezistența inch by inch, adică stradă cu stradă, bloc cu bloc, apartament cu apartament, cameră cu cameră, al cărei scop era să producă împuținarea numărului nemților, indiferent câte milioane de ruși pier așa.
La fel, cu războiul terorist al civililor înarmați, care îi expun conștient, calculat, pe ceilalți civili, la represalii disproporționate. Și tot așa, mare admirație pentru tactica pământului ars! Se și vede cum sunt dinamitate uzine, locuințe, hidrocentrala ucrainenilor de pe Nipru… Cum sunt incendiate satele, lanurile de secară și hrișcă, pădurile. Persistentă obsedant pe retină o babă care-și dă foc cu o torță la paiele de pe izbă și scapă apoi un zâmbet de satisfacție absolută! Păi, bordeiul e tot ce are mujicul mai scump. Cum dracu o fi reușit regizorul secvența asta uluitoare? Leni Riefenstahl nu poate fi. Mai rămâne Eisenstein. Intrigat, Marius convorbi și cu Prințul Știrbey, chit că de regulă întrebările sale se refereau la trecutul război, la rolul Reginei vieților lor, Maria.
Evaluarea unui lot de ipoteze. Până la urmă, consens: colhoznica a dat foc nu la propria-i casă, ci la a vecinei de peste drum!
– Nu pot fi atât de măgari! respinse însă bătrânul, cu o voce ca a prințului Mîșkin, profeția ghizdavă cum că anglo-americanii ăștia, cuceriți de propaganda cominternistă și convinși că ne trimit într-un Rai, fie el și stalinist, sunt în stare să ne și bombardeze masiv, ca să ne bolșevizăm și să ne rusificăm cât mai repede.
Mare fiind, măi, deosebirea dintre românul regal și românca fesenistă, la capitolul programarea pentru fericire, părea a privi la femei cu un fel de profesionalism feminist bătrâna activistă Svetlana Filipescu, mare de tot!
– Românul Regal venea, măre, venea din străfunduri de istorii geografii, cu înțelepciunea de a nu agonisi, ci dimpotrivă, a-și aduce obolul la binele comun, care nu putea fi decât gloria culturală, recuperatorie în Est, de largă recunoaștere internațională, ca la frații noștri țărani de gintă latină italieni, francezi și spanioli, de îndată ce întregim România Mare, adică România ideală, soclul pentru obeliscul cosmic al spiritualității noastre, Gaistul horticultorului Otomega, așa viteaz la prima încercare, trimisă-n 1940 de Marele Chivernisitor, să ne testeze înclinația spre îndoire la suferință, pe noi netrebuind să ne sperie, Jenele, urgia că singura utilitate a Războiului Sfânt va fi exploatarea de către șmecheri a mitului Mareșalului Antonescu-Țepeș-Ceaușescu, la momentul crucial în destinele sorții providențiale, atunci când s-a polimerizat republica iorgovană, Damiane, în contra monarhiei, cu Regele Mihai în cea mai bună stare de funcționare, ratându-se de Paști, în 1992, șansa așezării demne a Cărții Neamului în raftul întâi, lângă a ungurilor, cehoslovacilor, austriecilor, olandezilor și polonezilor!
– Vezi tu, Svetlana, o privi Grișa pe Iordanka în chiar ochii migdalați ca migdalele, odată cu acest volum, la care scriu precipitat fiindcă războiul se apropie de Ceremuș și de Liovul nostru, apare și crește un nou personaj, care este Majestatea Sa Regele Mihai I, al cărui nume providențial coincide cu al lui Mihai Bravul și fără îndoială că dacă bandiții din capul Țării ar fi prezentat mai puțin egoism de să fure cât să nu mai muncească neam de neamul lor până la al nouălea neam una mie de ani, poate că Neamul Românesc s-ar fi întregit încă o dată la 1944, fiindcă o bună diplomație bazată pe rudenia de sânge, ucrainenii nefiind decât geți rusificați și mancurtizați, ar fi permis să încingem și la 1997 un troc al reconcilierii multimilenare cu Kievul mitropolitului Movilă, sfâșiind fâșia transnistreană cea puternic industrializată și dăruind-o, cu specialiștii bolșevici cu tot, contra restituirii Insulei Șerpilor „Eduard Mezincescu“, a Tatarbunarului Elizei Alexandrescu, cea niciodată Ghizdavu, și a Storojinețului meu, unde am scris ultimele pagini antitolstoiene, existând soluție și pentru, chinuitoare doar la Marius Ghizdavu, a presantei probleme a Balcicului, noi putând acorda în Bugeac oricând, unei Bulgarii prietenoase, Svetlana, oricâte Compensații ni s-ar cere, în zonele găgăuze, gata fiind a ceda până și cetatea Comratului, natală președintelui Senatului după 20 mai 1990, emisarul cel mai semnificativ al Emanației iliesciene rusofone către basarabeni, când s-au desprins la 1991 din URSS, să-i felicite tovarășul Alexandru Bârlădeanu, de-l avea Alecu Șaraga pe listă cum că, la demolarea României Culturale Regale Mari de la 1940, în loc să se refugieze în Eroicul Triunghi al Morții ce se formase prin amputări spre Prut, spre Dunăre și spre Caliacra noastră, dimpotrivă, alergase glonț peste Nistru la cominterniști, ca să se formeze ca cadru politic stalinist de nădejde pentru două revoluții, cea proletară de la 1947 și cea burghezo-moșierească de la 1989!
Și totuși, ploua cu putere. Peste opoziție, deși trăgeau în nori bubuitoarele tunuri sovietice. Ei, norii, se refăceau lesne la loc sus, ca tot ce este cu desăvârșire natural. Numai sufletul omenesc, prin artificialitatea sa originară, nu se mai reface după violuri psihice săvârșite dinaintea pisicilor negre totalitare, ținute în călduri pe toată durata valului de teroare stalinistă, fătată de incompetență și cruzime.
O pisică, o pisică neagră în călduri castanii trebuie să fi fost balcanica dactilografă Filipescu, cea lesne infiltrată, de anglo-americani, la Ministerul Propagandei, numai ca să-l tragă pe el, cu profesionalism, de limbă. Și ce limbă!
Dacă așa cum ea a aflat că petrecea Marius Ghizdavu la Odessa, în vila Taras Bulba, nu cumva știe și Grig, soț încornorat, ce-a uneltit cotoiul mustăcios cu tătarii din Bugeacul soției sale din Tatar Bunar, farmacista Eliza Alexandrescu, unde? În Crimeia noastră, după ce viteazul lui cumnat, fratele Dorei, inginerul de material rulant și automobile Edgar (Gary) Glagoveanu, a cucerit de la rușii cotropitori și… chiar de la nesățioșii aliați naziști, pentru frumoasa Elvira, Palatul Livadia de la Ialta, înfigând Tricolorul nostru Regal pe cea mai înaltă cupolă, de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril, în gloriosul 8 noiembrie 1941, când trădătorul boier benchetuia acasă, în Atelierul Amedeo Modigliani, neschimbându-i, sub teroarea simiană la 1940, și nici acum, camarade Tabarcea, numele jidovesc de pictor nudist derapat antifeminist deformant caraghios doar pentru a-și domina mascul colonial modelele, având invitați petroliști americani din Prahova de-ai Virginichii, precum și o poetă, expresionistă, Clara Honig, ulterior marginalizată de către elite, deoarece s-a luat în gură pe probleme de gestiunea inventarului atrocităților, cu niște mediocri care nu voiau să nu se mai prefacă că n-ar pricepe că păcătuiesc atunci când pun semnul egalității între Războiul Sfânt românesc, strict recuperator, și spurcatul război nazist de jaf și cotropire.
– Ce-a făcut pictorul Războiului Sfânt în Crimeia, la Livadia? zâmbi a râde Grigore Căinaru. Problema e simpluță, crudă sârboaică ce-mi ești, pentru că după o strategie Petru Rareș testamentară, spre Nord-Vest, după o împingere spre Răsărit, luminos sadoveniană, și după o, deficitară naval, mișcare titulescian-meridională până-n exotica Abisinie italiană, cu Dora mea va fi avut Marius revelația că singură utilă i-ar fi Crimeii o acțiune în Sudul Apropiat spre Ecrene!
– Eu, își despleti până-n călcâiele crăpate țărănește podoaba capilară Iordanka Filipescu, tare mult cred în această strategie a Sudului Apropiat, cum să nu cred? Când am găsit la doctorul Lecca o hartă balcanică, pe care însăși mâna cutremurată de vodcă Stalinskaia, a lui Marius, a trasat cu creion roșu Triunghiul de Viplă, având colțurile marcate în Varna, Poola și Thessaloniki, care mi s-a explicat în pat, tot despletită, că nu e o graniță de lapislazuli, ci o sumă de aliniamente strategice de atins, de ciupit și de frământat, a le cuceri atrăgând consecințe teritoriale delicioase, cum ar fi că litoralul dalmatic îl ai cu tot cu insule, iară a fi cu trupele la Thessaloniki deduci că pică și peninsula Chalkidiki, cu tot cu Aghion Oros Athos, de unde vine, cum viza periculosul teolog Atanasie Damian, primejdia unor titanice revizuiri ale Ortodoxiei, relatinizând-o cu orga întru revenirea Balcanilor unde erau înainte de barbaria venită din stepele Asiei…
– Am auzit și eu de acest Triunghi de Viplă lărgit, Salonic-Alexandria-Șiraz, mârâi gânditor scărpinându-se delicatul scriitor de fluviu-romane liniștite. Vipla este un material dentar ieftin. Simbolic, aici sugerează liric fezabilitatea îndrăznețului plan cu mijloace precare. Există însă mari disensiuni. Teoretice. În special, porunca filologului Iancu Noveanu, că hai să băgăm latina nu româna, întâmpină opoziția ultranaționaliștilor, în frunte cu Tudor Băluțeanu.
– Problema problemelor, dragă Grișa, privi ea încruntată la ceas, e că niciuna din strategiile astea, de inspirație rareșistă, sadoveniană, titulesciană ori haiducesc-cuțaridană, profund balcanică, nu mă încălzește personal decât dacă tu înțelegi, odată pentru totdeauna, că pi mini, ca viitoare nomenclaturistă, cum vei fi și tu, nu trebuie să mă respecți, ci să mă, ceea ce și Marius Ghizdavu a fost de acord că, în linii mari, până la interzicerea avorturilor de către Cea, la instigarea anglo-americană, este cea mai bună soluție, în acest atât de uman sens, el fiind gata a-și începe reeducarea cea inevitabilă, mai degrabă într-o Uniune Sovietică depopulată de bărbații frumoși, decât într-o RPR cu activiști real humans, asaltați și zgâriați de propuse mirese transhumante de la sat la oraș.
– Ba gândea foarte rău! se enervă scriitorul. Pentru că era un laș. Iar lașitatea asta mergea până în gândire. Dacă ar fi mers cu mine, în primăvara lui 1944, să apărăm Bucovina de invazia sovietică, atunci se așeza poate nația pe un alt fir cauzal și cine știe dacă acea ulterioară progresie sovietică, spre acești Balcani, s-ar mai fi produs cu aceeași vigoare. Mai mult ca sigur că nu. În orice caz, Iugoslavia ar fi scăpat nebolșevizată, intrând în NATO, ca fondatoare a acestui pact imperialist, ațâțător la un nou război, iar România și Bulgaria poate că ar fi rămas pe vecie la discreția Cominternului, conform… adevăratului plan ultrasecret stalinist, camarade Tabarcea, de cucerire a Lumii pe baza enormului potențial american!…
– Eu am citit enorm în război. Și Marius Ghizdavu la fel. Nicăieri animalul uman nu se simte mai ca acasă decât în tranșee, la vreme de ploaie rece de noiembrie întunecat, când printr-o acoperire de tot a transcendenței, cum că Căgăbăul a convins oengiștii că-n lagărul păcii și ssocealismului nu există Dumnezeu, Gravitația noroasă gri parcă te apără cosmic până la… indiferanță, de primejdia că pregătirile de artilerie, care încearcă să te scurme, nu se vor solda cu o invazie cu blindate, extrem de neplăcută, deoarece nu a sosit, conform promisiunilor părții germane, materialul antitanc solicitat de experții noștri.
– Mitul că Grigore Căinaru nu a cedat iscoditoarei Svetlane și n-a aflat Gheorghi Dimitrov ce-a scos Marius de la Ialta, dovedește de fapt cât de puțin informat era el în această delicată enigmă, care ar fi putut lesne dezlănțui un nou, al treilea, război mondial chiar în februarie 1945, tocmai când sensul măcelului în lucru, castrarea culturală a Imperiului Romănesc în curs de formare, se grăbea, prin instruirea ce durul Vîșinski a primit-o de la colegii juriști anglo-americani.
– Acești pigmei, ar fi citit în duet acolo Ruzvelt și Ciorcil, despre românașii agresori, dupe o fițuică tradusă de Molotov, acești fuduli cu opinci și căruțe și niște căciuli albe, care-i deosebesc de prizonierii germani în filmulețele Stalingradului, așa au cutezat ei să cucerească marea Uniune Sovietică, înarmată până-n dinții de viplă, amânând totuși cu sute de ani planul conspiraționist secret ca, prin bolșevism și francmasonerie, să se pacifice definitiv Omenirea… Iată de ce, preastimate, multiubite și proeminente tovarășe Stalin, noi doi suntem în deplin acord cu balșaia Mila, cu umanitatea enormei masse slave, și să nu mai bombardăm azi orașele culturale românești ce vor fi oricum sovietizate, ci tot ce-am încărcat pe bombardiere, pregătit barocului de la Cugir, Dorohoi și Ciulnița, să azvârlim pe rococoul Dresdan, al reacționarului sixtin Dostoievski, dacă însă și partea sovietică se obligă a trimete, în Regatul Român ce se va bolșeviza ireversibil, deznaționalizându-se vertiginos după 1997, un expert serios pă Justiție, de la care am aflat și noi cam ce și cât se poate la putere, pe Andriușa Ianuarievici Vîșinski, să i-l impună Regelui Mihai premier plugar pe rânjitul a bășcălie geto-dacă Petru Groza, asigurându-se la București o permanentă ABATERE DE LA JUSTIȚIE, care logodită cu hihiliza maladivă, tipică popoarelor pierdute, va fi o caracteristică de temut a României de după ajustarea comunismului pe baza consensuală FSN a Constituției iorgovane!
– Să lăsăm deoparte progresele altora în cucerirea lumii, rânji satisfăcut, destrăbălat ca orice romancier de oarecare penetrație la bibliotecarele Omului și ale filosofiei, Grigore Rasputin Căinaru, și să ne bem liniștiți la Curtea Veche cafelele brâncovenești, fiindcă nu poate fi plagiat de valahii gură-spartă nimic conspiraționist. Greu de crezut fiind că prietenul meu și, poate, al soției mele, Marius Ghizdavu, la instigarea Clarei Hinig, Hening sau Heine, mă rog, Honig, Fagure, să fi comis ce spui c-a dres la Ialta și crezi că eu ți-am spus-o, și încă pe un ton mieros. Eu nu știu nimic și nu vreau să știu nimic, stimată doamnă!
– Nu la Ialta, se enervă căutându-și bulgărește, în sertarul cu consumabile, chiloții, femeia de război, ci la Odessa noastră, scriitorule, perversule!
– Legătura mea cu Dora excepție este de la naționalismul dejisto-ceaușist cel generator al naționalismului fotbalistic din Epoca Yl, măi fată! Amorul meu cu Dora este unic în istorie și va dăinui veșnic în proza mea, chiar dacă un Marius Ghizdavu se va fi numărând, cum faci dumneata aluzii, printre descreierații care au încercat să ne întineze idealurile cele strict legate, cu mii de sfori sufletești, de monolitul Neamului și de cine s-a mai jertfit pentru o literatură notabilă.
– Măi dragă motane Grigore Rasputin Poenaru, auzi Svetlana din regie aducerea la realitate că l-au invitat patronii pentru credibilitatea-n echidistanța cu coapsele desfăcute balthic a emisiunii ei, nu pentru a-l face popular, înainte de a te da afară din acest studio inconturnabil ca orice latrină, țin să-ți declar că te admir, te admir, dar nu sunt deloc o fană a dumitale! Te cumpăr și nu te citesc.
– Mă admiri, mă admiri, îngână deodată cuprins de autentica tristețe a oricărui animal satisfăcut, poetul mare prozator, mă admiri, dar cam în numele poporului… Hm! Și totuși nu-mi ești o fană. Bine, pisico, dar e firesc să nu-mi fii o fană! Pentru că cu Dora, eu am în plus în desagi, ca temelie reală, sub comunitatea de idealuri a cuplului, niște trăiri de o excepționalitate satanică! Lirism desuet, bogat, ininteligibil pentru generațiile săracului mileniu trei, ivite după ce intelighenția, biruitoare asupra nazismului și bolșevismului, a capitulat necondiționat ca o curvă lucidă, lingând până și sofismul că geniul e un mit inadmisibil în postmodernitate, că poetul e doar un saltimbanc și că toate culturile sunt echivalente, de la bășina răcanului la șanelul hollywoodienei!
Ploua din te miri ce peste poduri dinamitate. Iar Budapesta sta stăruitor dinaintea trupelor noastre creștine, ca o cadână păzită doar de teama reflexă față de turc. România fusese a doua forță în războiul ce Omul purtase, de la Nistru spre Bug și spre Volga, în contra bolșevismului, dar numai a patra putere, după armatele Cominternului, Americii și Angliei, în contra nazismului ce zădărnicise prea puțin planul cominternist de cucerire a lumii, deoarece Hi nu ascultase de Marius, „să înarmăm slavi contra slavi“, așa că singura soluție era de fapt cea a observatorilor care considerau că numai o administrație românească poate asigura fericirea universală cu puțin, ca și traversarea iernii, fiind perfect fezabile la implementat atât newtoniana strategie a controlului gravitațional al alegerilor americane, concentrându-se români mulți în California, pentru a se balansa curcubeul între cele două partide, tot mai egale datorită progreselor ciberneticii inventate de Jdanov Țiolkovski, cât și einsteiniana tactică relativistă, de a ne înstăpâni deocamdată în Triunghiul de Viplă Salonic-Alexandria-Șiraz, cum cer tinerii imperialiști Orestel Bogza și Alin Vișan, chiar dacă mai există disensiuni pur lingvistice, minore, primul vorbind de o strategie haiducesc-cuțaridană, iar al doilea de un expansionism structuralist fin și literar, din premiu-n premiu…
– Numai că, ziseră-ntr-un glas bătrânii fără dinți, veterani în halate albe, marile puteri răsfățate nu vor tolera o relatinizare a Levantului de paliag, căci s-ar tăie pe vecie orice pretext panslavist al Rusiei țariste sau bolșevice de a se amesteca, peste capul încoronat al României tot mai Mari, în Levantul nostru! Duios Levant cu molari de aur și cu strămoșesc miros de levănțică patriarhală, cum drege busuiocul arhaicul poet Grișa Rasputinici Poenaru!
– Găinarul ăla? Căinaru? protestă cu scârbă vârstnica feministă, adevărată istorie orală vie a studioului, Pia Filip (Svetlana-Iordanca Filipescu de Pădure).
– Găinar, da, bolșevico, se enervă și romancierul, dar găinarul ce-l privești pe ecran devine, prin idei, un periculos factor destabilizator al ordinii mondiale, neexistând probe irefutabile ca intelectualii occidentali să fi năvălit în Estul deschis, ca țapinarii, nici pentru a practica Luminarea Poporului în codrii virgini, nici pentru a se documenta la fața blocului și a învăța din experiența lu’ care a suferit sau lu’ care a făcut pe alții să sufere cu toporul zis drujbă, ca academicianul Jean Enache de i-a luat lu’ Marius Atelierul, pedepsindu-l fiindcă nu picta în el, dar poate tranșa azi acolo Cepeca, soția, porcul mielul, după ce s-au extins în mai toată Villa Hortensia, cumpărând apartament după apartament, guvernul punând boul de contribuabil la jug, la despăgubiri. Și ce despăgubiri!
– Vrea să zică, traduse infirmiera ministru al sănătăților bolnavei țări, ce zicea și mortul decedat în Salvare, cu limbă de moarte de lemn, că o re-latinizare a Balcanilor, ca înainte de marile migrații, este, teoretic, ultimul act de stabilizare a continentului relansând o nouă Renaștere și corolarul ei, un nou Iluminism, care să scoată petele negre din căpățâna gloatei, în sensul dorit lucrurile stând într-un pandant necesar cu ce s-a obținut izgonind germanii Königsbergului, ai Poloniei și ai Cehoslovaciei la 1945! Adică tot așa cum Berlinul nu mai are cuiul lui Pepelea în Răsărit, analog la fel nici Moscova să nu mai aibă slavi de apărat de americani peste capul fesenist al României, în Bulgaria și Iugoslavia!
– În general, râse analistul autorizat să lămurească la tembelizor despre Mareșal, Regatul Român ar fi fraier dacă nu s-ar lupta azi pentru o hegemonie balcanică recunoscută de toți! Aceasta fiind și în interesul principalilor oameni de afaceri proprietari ai presei și ai partidelor, deci ai țării și ai popooorului!
– În general, îl îngână batjocoritor pe negativul analist eroul de război sfânt Gary Glagoveanu, aruncând și el cu o privire în Mareșal, ce n-a reușit o generație, confruntându-se cu Imposibilul, e datoria urmașilor a relua bătălia șahistă exact din poziția în care evenimentele au luat o turnură indezirabilă. Sau măcar din momentul suprafericit când simți, în tranșee, că împrejurările au devenit atât de favorabile încât reluarea ofensivei pe flancul damei se impune de la sine!
– Nu rezultă, îl puse cu fermitate la minusculul ei punct G doamna ministru Svetlana Iordanka Filipescu, din niciun document renumerotat și scos de securiști la dispoziția cercetătorilor, care a fost pozițiunea preferată a inginerului G., de motoare termice, Edgar Glagoveanu, față de ce a făcut soru-sa cu fotograful lui Hi, pretinsul pictor Marius Ghi, în vila Taras Bulba, deținută abuziv de acesta în Odessa lor, după ce că mai descoperise o dată punctul G (Ghizdavu) la Pribegi, în 1939, la Chira Despina Schlauberger, comunista care îl domina doar la pat!
– Ce te interesează pe tine, fă nedeschiaburito, se repezi la păr apriga pediatră de război Dora, ce-am uneltit eu sau ce-am păcătuit efectiv cu el sub camuflaj? Din încercuirea G de la Gumrak, romanticul lui prieten zis Otto Runge l-a expediat muribund pe calea aerului la Mariupol, în 21-22 decembrie 1942, de unde cu tren sanitar infect a ajuns târâș-grăpiș la Odessa. Distrofic! Dacă știi ce e aia, fă! N-am avut niciodată cu Grișa discuții. G. gândea oricum pur suprarealist.
– Aici nu e vorba, o apostrofă cu degetul Svetlana, decât de restabilirea științifică a adevărului despre punctul G! Altele sunt funcțiile camuflajului.
– Adevărul științific, mânca-mi-ai ciclofazotronul sovietic, mai în calmul vulgarității replicând soția romancierului levantin, ești o curvă, fă! Plătită să-l tragi de limbă pe Grig, pe soțul meu, ce-a vrut să zică în Însemnare a călătoriei mele, raportând șefului său, mai consilierul aulic comisar Aleea Șaraga decât sucitul Bulevard Bratu, bizareria că la Tiumen, pe urmele mumiei lui Lenin, a găsit sub stelele în cinci colțuri rubinii ale Uralilor, doctori în psihologie, niște specialiști în torsiune spațio-temporală ai Căgăbăului, care anchetau extrem de violent pe celebrii eroi tolstoieni mareșalul Kutuzov și amiralul Ciceagov, în scopul de a cumula capete de acuzare, în vederea descăpățânării publice. Cum ar fi genocidul țarist practicat în Țările Române de-a trebuit Napoleon să invadeze, dincolo de Bielorusia, spațiul vital al Rusiei de peste Oka lui Esenin, numai pentru a da o satisfacție fraților săi de gintă latină. Cum ar fi corupția rușilor de către Levant, anchetau, de ce n-au obținut 100% de la turci Moldova până-n Carpați și Milcov, ce șpagă le-au dat diplomații fanarioți în contextul planului etern de cucerire a lumii, începând cu Principatele Unite și terminând cu Statele Unite. Sau cum ar fi întrebarea pusă Ființei, ca o autentică interogație originară, despre ce legături primejdioase au întreținut urmașii lor cu filozofii metafizicieni idealiști reacționeri, Eminescu și cel mai bun amic al acestuia, Hasdeu, care ar fi conlucrat pe sub chersin la Odessa noastră sau măcar la limanul Nistrului…
– Fondul anchetei fiind, zâmbi cu bunătate femeilor nebune prozatorul, o mai verificare. Cum se face. De ce. Cum a fost posibil. Să scape hoțul ăla de Napoleon și lui Kutuzov ăsta, și lui Ciceagov! Pentru că dac-a scăpat Napoleon de la a fi vârât într-o cușcă transnistreană, pentru a fi difuzate imaginile, de la Opera din Ostankino, tuturor intelectualilor progresiști de pe mapamond, atunce nu-i de șagă, e cu putință să n-ai răspuns nici la întrebarea conspiraționistă Gde Ghitler?! Și multe publicații pentru gloata de se ridică spiritualicește doar până la nivelul senzației, zice-vor c-ar mai trăi, bine mersi, în diferite capitale întinate de suboamenii căutători de aur dentar, mai că nu e mort, măi!
– Atât Napoleon cât și Hi cât și orice alt superaliat al românismului, egal morți, kaput! repetă smerș Marius, preocupat în mângâiere pisicii negre de c-a zis, la Kiev, Hrușciovan Magnificul, reporterițelor deschise, șapte arșini sub pământul sovietic ar fi trebuit să zacă îngropați reacționerii și revizioniștii, pe unde vom săpa Metroul moscovit, al norooodului!…
Palidă, luna-luna, care pentru generațiile orbite de neoane, de reclame și de lasere discotecare, este tot atât de inobservabilă precât partizana iscusită, privea năucă peste Poienile Roșii, niște poiene care căpătaseră această coloratură asurzitoare când imperialiștii români pârjoliseră malurile Nistrului în cadrul programului de integrare printre marile puteri, adevărat colind al reconcilierii, binecuvântate Poiene Roșii, unde în aprilie 1943, Dora, după ce în februarie îngrijise la Odessa noastră pe muribundul Marius Ghizdavu, cel fugit cu elicopterul din Stalingradul încercuit, regretând ea creștinește excesul de zel, înțelesese că nu va putea niciodată stăpâni pe acest nebun ce, smântânind arta doar câtu-i homonică-n ea, adică arta veghei creatoare, nu se mai considera homosapiens, ci un homonoic superior, nesuperior, filozoful știe, important că, borgiac vorbind, ALTCEVA, ca și cum s-ar fi putut mântui prin acest sofism de asumarea, ca om, a crimelor omului, naziste, marxiste sau pretotalitare de orișice origine vor fi fost planificat implementate pe răpănoasa scoarță terestră.
Sub lună plină roșiatică a deșert, aceste Poiene Roșii, roșii ca rubinele din ochii bibliotecarului Ioil Borgiah la Alexandria în apusul însângerat, iară-n adâncul canionului lucirea ca de balaur a Nistrului tot atât de roșu a rea prevestire, cum că deși Emil Loteanu va da un film mai românesc decât este polonez Cronica Adolescenței în Galiția noastră al lui Andrzej Wajda, va mai dura și dragostea cea curată și anticomunistă a lui Marius pentru Eliza Alexandrescu, și invers.
Dar la sfârșitul sfârșiturilor basarabeanul îl va bate pe valah la umor, deoarece a beneficiat de o școală a suferinței mai îndelungată, măi-măi!
Mai balticii în NATO, pe când pentru alți ribbomolotovieni măcar ridicată din politețe problema să fi fost, sta deprimat solidul romancier zek nr. 1681, deși intitulase cele patru volume ale fluviu-romanului dezvăluirilor: Armata Întâia, Armata a Doua, Armata a Treia și Armata a Patra, divulgând, de fiecare, câte crime o făcut în cadrul planului conspiraționist românesc de cucerire a lumii începând cu Basarabia și Bucovina, pentru a exprima regretul iutelui la mânie MARTE, că de ce n-a fost România Regală a doua forță nu numai în contra totalitarismului roșu, ci și în contra celui brun, pentru că SE PUTEA, era fezabil după Armistițiul Necondiționat, aveam cu ce, aveam de unde muri în vest, nu cu 12 divizii putând noi grăbi luarea Berlinului, ci cu cel puțin 60 (!!!), cele păstrate de Mareșal pentru Ardeal, A1 și A2, fiind o mare crimă împotriva umanității restricția impusă nouă la Pacea Sovietică de la Moscova din 11… septembrie 1944, că numai cu atâta ne permit, deoarece o angajare maximă a românilor într-un război cu adevărat total înspre Ungaria și Austria ar fi făcut imposibilă Ofensiva de iarnă din Ardeni a Wehrmachtului și ar fi condus la capturarea lui Hitler, viu și nevătămat, până-n 22 decembrie 1944, Bucureștiul fiind capabil să-i și organizeze la Târgoviște un Proces expeditiv, șocant, universal televizabil…
Câte visuri, câte visuri! În acele Poiene Roșii, roșii chiar și în aprilie 1943 la Năpădeni, nu numai toamna, atât prin nuielușele serioase de sânger, cât și prin sângele vărsat de numeroșii noștri eroi, care încă se mai întorceau, lăsând dâră roșie peste arbuști și mărăcinișuri, de la Stalingrad până la hotelul de lângă fosta Gară de Nord, cu camere ieftin ocupate și cu reclamă de vodcă… Stalingrad, chiar bătuți cu pietre de feseniste în gară la Tiraspol, ei urmându-și cărarea idealistă, victime sigure ale unei vaste propagande naționaliste, unioniste, reacționare, niște naivi încrezători a conserva măcar semnificația marelui nostru război.
– Și vor reuși? sta rezemată-n cot pe iarba grasă cu pete rubinii ca o păstoriță Dora, după ce se mărturisise soțului ei, care ca romancier putea dovedi înțelegere fluvială pentru sufletul de femeie postmodernă, incapabilă de a posti.
– Contrar la ce susține analistul fascist Mircea Eliade, Minodoră, realizările nu depind de mit, ci de voința politică a păduchilor cocoțați în capul cel chilug al Țării, de puricii inculți de pe burtica ei și de căpușele călduțe care o seacă!…
Departe, dincolo de Bug și de apa frumos curgătoare a Niprului, se tot auzeau bătăi de tun german pe falezele de marmură, Hi însuși mânând în luptă uraganul de oțel, în scopul de a elibera, din frăție de arme și din camaraderie de artă, Harkovul în care Marius avea presimțiri că Murocika lui, partenera celei mai frumoase povești de dragoste într-un singur episod, a fost spânzurată pe baza unui camion american folosit ca eșafod deplasabil până balerinele-i picioare au prins a se zbate în aerul de libertate, sub bara ca de fotbal. Cu puține minute înainte de a pătrunde în orașul întemeiat de Dimitrie Cantemir și de Ion Neculce, un alt frate de arme și de artă, operatorul cinematografic alsacian dresdist Otto Runge, care s-a ocupat de funeralii împreună cu mamelucul Abdul, rămas din garda personală a lui Napoleon, și cu niște voluntari spanioli, catolici, antibolșevici viscerali, desăvârșiți muzicieni, unul cu mustăți antileniniste interpretând, la un violoncel al Casei Pionierilor „Pavel Morozov”, un nu știu ce duios peste măsură Cântec de Leagăn din nu știu ce suită franchistă de Manuel de Falla, nanaa, nanaa, de se clătinau plopii toledan cadaverici, încât a primit Marius Ghizdavu, agonizând sufletește-n Odessa noastră cu Dora noastră infirmieră devotată, reportaj despre cum au izolat ei termic sicriul, cu postav roșu și panglici din bumbăcel alb, luate de la mantaua unui Diadia Moroz venit cu renii și duba de la originile crivățului, pe la Vorkuta, printre Urali și Oceanul Înghețat, ca să aducă în sac straie de zek pentru Moș Crăciunul burghezo-moșieresc al copilașilor noștri, așa delira el, închipuindu-și cu precizie de adevărat artist ce-o să fie abia după ce, de Zece Mai, la el la Ziduri, popa Sică va cununa pe familia Căinaru, ci singur fără amândouă, se va consola, văzându-i sânii perfecți aplecată deasupra găleții cu chiparoase, cu o florăreasă Viuța din Floreasca, după ce chiar ea l-a abordat în Piața de Flori, ca nepoată a lui Nea Măriuță, faurul leagănului de la Pribegi, în alinarea căruia nu numai că receptase ca terminat desăvârșit oratoriul La Atlántida al misticului iberic, dar avusese prin 1938, sub drog, până și viziunea eliadescă a frescei Întoarcerea morților de la Stalingrad, pe drumul de costișă ce străbate chiar Poienile Roșii la un moment dat, când se trezi și auzi lămurit, ca prin somn, buciumul de la stânele de oi din valea înecată în fum de katiușele prospătură.
– Și vor reuși? repetă parcă îngrozită de oratoriul euroatlantic în care Manuel de Falla deplânge abandonarea Galiției Mari, și în special a Molotoviei, în ghearele netăiate ale Comintern-Căgăbăului, ca pe o înecare a civilizației ca atare în marea oceanul masilor populare.
– Paradoxal, se enervă și se ridică din iarba grasă și roșie scriitorul cel bălai și îndesat ca un evanghelist, tot acest sânge, și al nostru, și al lor, s-a vărsat în zadar. Fiindcă unde nu e cultură din vina unei politici consecvente de Moarte intelectualilor, acolo nici măcar nu e cap! Pentru că nu-i memorie. Și nu se mai pot încârliga conexiuni, analogii. Și fiindcă nu va fi fiind să fie niciodată! Este?
– De ce niciodată, dom’le? se înnegură deputatul Nichita Căinaru, în timp ce inginerii săi, vreo nouă, tatuau în teren cum odinioară gradații TR ai lui Marius cimitirul de la Oancea, aici fundațiile pentru Mănăstirea Recunoștinței Fără Sfârșit de pe malul Pillat, nu Vieru, al Prutului, la Miorcani, nu la Pererîta. Nu vor trece multe flori pe Nistru, bădie, și vei constata că basarabenii au înțeles sistemul, da, sistieeeemul, răsucindu-se toți ca meandrul aista!
– Adică de ce, își dădu motociclistul vitezist Stiopa geaca jos dupe labe și umeri de cald, să jupoi amărâții doar dintre Tiraspol și Dorohoi, când poți să îi constrângi, ca pe orice proletari ce nu mai au a-și vinde, pe mâncare și întreținere și mobil, decât forța de muncă, la cea mai capitalistă exploatare a omului de către om, de la Bug până la Tisa! Jos unionismul! Sus statalitatea!
– Tooți așăia, întări însuși președintele Zahei Avăcăressi, ieșind în relief de pe micul ecran alb-negru călugăresc, cari îs Ruși, ori se simt Ruși în sufletul lor, n-au decât a urma exemplul marii minorități Maghiare și să se adune într-o puternică Uniune Democrată a Rușilor din RO, inconturnabilă la orișice Coaliție de Guvernare s-ar putea concocta! Numai așă putându-ne noi achita și de Misia noastră istorică, de punte americană spre Rusia, să nu se mai sparie de NATO!
– Nu cunosc, recunoscu spre surprinderea generală chiar furiosul politician tânăr Viorel Pepi Enache, document european sau neeuropean care să se opună lărgirii României postceaușiste! Totul e ca totul să se contrafacă ca și Unire, în cadrul unei Uniuni mai încăpătoare, deci când, cum s-a mai spus de la acest microfon de dedicații manelare, se vor uni și Danemarca cu Azerbaidjanul.
– Dacă va fi Cazul, dădu enigmatic din umerii cu care prezida ședința domnul Zahei Avăcăressi, întorcându-se cu bucile la el ca să discute spumos cu o secretară Cioropel, corect politic redenumită tot de el Ciorăpel.
– De ce ești trist, mă Grig? se îngrijoră Dora, uitând că soarta ei era pecetluită, indiferent din ce pasiență ar fi fost privită.
Frumoasă? Până la un punct. Atâta cât poate fi o doctoriță. Tobă de carte. La care se adaugă-n caltaboși pagini rupte din enciclopedia suferinței, amară ca lebărul muiat în fiere. De unde absența din privire a acelei orbiri bovine, a acelei prostii veritabile, pe care generalul antiamerican de la Bruxelles, Baudelaire, o consideră o condiție a Frumuseții respectabile. Altminteri, un chip modest, de fetiță naivă și chiar obraznică.
Or, Grig, ca romancier, tocmai de 1812 lipsise din Basarabia, când s-a produs acea crimă care din aproape în aproape a dus, mai întâi, prin jecmănirea subiectelor românești, la o explozivă Înflorire a culturii ruse, iar apoi, căindu-se Providența de imprudența erorii geopolitice ce s-a comis, ajunse Rusia la o decrepitudine de sclav stigmatizat cu fierul Roșu ca să nu fugă, cum ar fi să iei ca Imn, veșnic, tocmai pe-al Expansiunii cominterniste, pe-al CCCP!
– Grig Căinaru, reluă el despre sine explicații de 1681 ori mai intime decât putem da noi aici ca filaj de analiză-sinteză posterior modernă, abia voalat neomarxistă psihanalist lingvistic, în epistemologia feministă cel puțin, are la contactul relativ sexual cu războiul-ca-viol-intelectual, de intelectuale, o senzație de libertate și o post-percepție de neputință. Grișa Căinaru, iubito, nu e un laș. Tovarășul Grișa nu e un tanchist mofturos, nici când i se face greață de atâta griș.
– Pentru că mereu a urât monotonia la mâncare! gânguri tovarășa ministru taior coc Svetlana-Iordanka Filipescu, feminista Pia Filip, evitând să fie bănuită de titoism. Ideologic, romancierul Grigore Căinaru nu s-a eliberat din mrejele naționalismului ce bântuia în spurcata, chiar și după 1989, Românie Regală Mare. Fătat printr-o origine bolnavă, la 18 iulie 1920, în acest abject incubator artificial, însăilat din piese heterogene de zgonhen, el nu avea cum să reziste ca scriitor autorizat, deci pupincurist, planului imperialiștilor români de cucerire a lumii pe nesimțite, profitând ialtez de nesimțirea ei, cum în fond a procedat și cu mine, la Ministerul Propagandei, când mă uitam la cum bombardează anglo-americanii Gara de Nord, dincolo de părculețul unde poate ne-ar fi fost mai comod, pe iarba grasă de sub arbuști, decât pe biroul din stejar din nou recuperata Bucovină, având sub cristalul lui, ah, o Doră pozată de Marius pe faleză, la Odessa noastră.
– Tocmai din cauza acestui nefast naționalism nedemn de fastul atâtor ceremonii ale caraghioșilor cocoțați în capul Țării, reluă tot ea dar mai bătrână decât când purta coc de ministru, bietul Grișa al meu a ajuns să slujească atât totalitarismul german spre Nipru, cât și totalitarismul ucrainean poststalinist al cubanezului Hrușciov, spre Elba și spre Sena, ignorând de tot spațiul bulgar.
– Romancierul medieval cruciat Grigore Căinaru, comentă Steven Dascaloff de la Toronto, răsfoind pe al 111-lea din cele 1681 volume ce Căgăbăul scrisese despre basarabeanul care s-a luat la trântă cu străbunelul său Tolstoi, nu a slujit în acest război decât pe Dora sa! Cum Dante pe fascista Beatrice, într-un spațiu curb, deformat gravific, devastat de războaiele energice ale viitorului.
– Domnilor! tresări despicând tăcerea dintr-o singură ridicătură de buci de pe scaunul academic scârțâitor Răzvan Hristevescu. Domnilor, nu contest că în planul cutezător românesc de cucerire a lumii, ura popoarelor subjugate a căzut pe talentatul și vrednicul popor rus, pe când în fapt toate foloasele teritoriale și economice, inclusiv Cernăuții și Vâlcovul, le-a tras totalitarismul ucrainean!
– E o fatalitate! nu respinse opinia eruditului expert în longevitate pe temei erotic punitiv naturist tânărul lup de stepă Muhală Muistu. Doar că în sensul care nu are de a face cu planul româno-californian de cucerire a lumii printr-o strategie adolescentină, singura analogie respectabilă structuralist fiind că Grișa nici măcar n-a bătut-o pe Dora, când a înțeles că el nu va putea publica niciodată Războiul Sfânt, pe când ideologul tineretului studios, Louis Althuser, recitindu-l pe Marx, și-a cam ucis soția bolșevică, pe tolstoianca Hélène, sub influența sindicatelor din Polonia, căci era în 16 noiembrie 1980, și știrile privind anarhia adusă de Solidaritatea pesemne ajunseseră și la Paris, unde nu toți putuseră să le asambleze în paradigma ceaușistă a prezentului, cum că nu e vorba decât de aplicarea aceleiași utopii științifice pe rase dialectic și mai superioare, și mai inferioare!
– Ca pozitiviști de imagine negativă, deși ne-am implicat colaboraționist și cu Cea, și cu Yl, și cu Zahei Avăcăressi, își arătă degetu-n sus bogatul Caritas Hristevescu Iordankăi, noi nu putem ști nici ce-a încercat Althuser cu soția, în paradigma ideologiei structuraliste, nici ce-a făcut Marius tel quel cu Dora, la Odessa noastră mult duioasă, în planul perfid românesc de cucerire a Lumii pe la spate, pe sub chersin, lăsată în nesimțire, unele noi scurgeri din arhive lămurindu-ne însă, pe cuvânt de securist, ce „preocupări“ au avut logofătul iscusit Iordaki Ghizdavu, străbunelul lui Marius, cel care a primit la 1812 un celebru șut în ișlicul ținut în mână, de la badigardul lui Kutuzov, eroul creștinătății. Această umilă personalitate valahă obscură, sunt indicii că ce grozăvie a comis i s-a lăudat unei vivandiere cuziste fii-su, hâtrul longeviv Denis Ghizdavu (1833-1930), filfizon, iresponsabil, guru muscelean în blăstămății până și parizianului Bogdan-Pitești de la Vlaici (1870-1922), bravând iresponsabil, aberația c-ar fi Kir Iordaki Ghizdavu (1781-1867) scornitorul din Muscel, la 1812, al odioaselor Protocoale ale înțelepților Sionului, publicate abia în 1903 (anul cu cumplitul pogrom de la Chișinău, Кишинёвский погром), la Petersburg, de soroceanul Pavalаchii Alexandrovici Crușeveanu, gazetar boier al Ohranei și al Sutelor Negre.
– Acel șut în ișlic nu trebuia decât să înșele Europa! liniști spiritele Larisa Rîbalovna. În realitate, mulți boieri fost-au filoruși, cu boieroaice și cu roabe cu tot, preferând un imperiu în expansiune unuia turcesc în declin, deoarece sultanii n-au înțeles că fanarioții erau buni la Istanbul și în Asia, dar pentru a stăpâni Balcanii și a tot spori expansiunea musulmană spre Triunghiul de Lapislazuli Viena-Cracovia-Breslau, mai buni erau valahii, cum au recunoscut atât cititorul în stele Schleiermacher, de baștină din Breslau-Mizil, cât și eseistul Gotthold Ephraim Lessing, într-o analiză-sinteză despre galițienii de sud, cerută de stăpânul său momentan, generalul Bogislav Friedrich von Tauentzien, al cărui portret din 1813 Битва народов Leipzig, de o frumseță cazonă de album, Marius îl ținea-n biroul oval, suspendat cu un belciug și cu fundițe de mătase tricoloră, german surprins zâmbind profetic a american la rus, către Grișa Căinaru tot la Torgau, de fotografa Lee Miller, tancul pandurului poet rătăcind spre Breslau.
– Există, rânji cu subînțelesuri antighizdaviene Muhală Muistu, spre prozatorul bulgaro-grec mare atitudinar Hristevescu, ce declarase că… România Regală Mare pute, fiind îngropată ca și Eminescu în secole fumate, pre-europene, suficiente indicii să presupunem că strania călătorie a filfizonului Denis în Rusia, la 1900, alt scop decât desfrânarea nu avu decât a preda cancelariei țariste, și deci Căgăbăului, cum s-a și lăudat, tocmai acest instrument odios de luptă ideologică necurmată care este Protocoalele înțelepților Sionului, indiferent cine-s autorii, și care-ți îngăduie nu numai a masca expansionismul românesc spre California, certându-l la alții, ci și a importa ce-a născocit mai rău Occidentul, pogromul, ca să-l dea preablânzilor pravoslavnici ortodocși atât de natural ospitalieri!
– Nu există, protestă ferm candidatul la președinția monarhiei Sergiu Enache al Isadorei noastre, nu avem, cum strălucit a dovedit Orestel Bogza, scotocind și Biblioteca de la Ziduri, și Castelul de la Valea Ursului, niciun fel de probe că logofătul Iordache Ghizdavu ar fi lucrat în Muscel pentru țarism, așa că nu-mi poate nimeni atârna la dosărel, pe bază de rudenie fake news cu dăulatul filfizon mitoman Dinicu Ghizdavu, etichetă negativă încă de la declanșarea campaniei electorale, vizând și europarlamentarele fratelui meu Vip Enache!
– Asta negreșit, dădu Viorel Pepi Enache din capu-i frumos de sportiv. Astfel de speculații, cum a fost și cu lagărul de gimnaste de la Deva, trebuie probate din respect pentru publicul spectator din dormitor… Nouă nu ne e frică de călăii imaginii noastre externe și nu vom trece cu vederea niște dedesubturi mai spinoase, care pot pune deoparte Totul sub semnul Părții și Totalitatea, sub suspiciunea parțialității! – Am impresia, Pepi, bătu și ea un cuișor în sicriul autorului din convingerea că dacă lasă umbră probează materialitatea textului, că deși ai parcurs majoritatea traducerilor filozofice, precum și puzderia de reeditări, tu ai uitat întrebarea originară, ai neglijat să începi cu Începutul preludiului și nu ți-ai mai aruncat ochișorii, zise visător Iza (Izadora), pe mărturia capitală a lui Ioan Heliade Rădulescu, din Echilibru între antiteze sau Spiritul și materia, unde la pagina 79 ambasadorul itinerant și transhumant Dinicu Ghizdavu, subliniază cu plaivaz cu gel, la Valea Ursului, buna referință că vecinul nostru de la Săpânța, Dinicu Golescu, fost-a „bine văzut de muscali“, ciolovek de-al lor, de ce?… Cum de ce? Pentru că prefăcându-se a vizita cu Inturist, din biserică-n biserică, Rusia lui Radișcev… Și a lui Emilian Pugaciov! precizează aici cu ochii pe Jdanov, dl Novikov, dl Marius Novicov… El, el, întemeietorul patriotismului utopic la noi, boierul progresist Dinicu Golescu, de-a locuit cu ministra proletară feministă cu coc Svetlana Aiordancăi-Filipescu, într-un bloc de lângă Gara de-au bombardat-o piloțeii AA, unde se vede și acum statuia între șinele metroului ușurel 44 de Giulești și Strada tehnicianului antonescian eseist Mircea Vulcănescu de-a lansat unchiul Jan Enache Fișiereanu despre el testamentul fake news că sănu ne răzbunați, acceptat ca hautentic de atitudinismul contimpuran, deși ocnașii Damian și cu Noveanu au întâlnit, în circuitul pușcăriilor Romlagului, un trăgător cu urechea care susținea exact contrariul, că el a auzit doar un sceptic agonic profetic Reproș, n-o să ne răzbunați, cu nuanța depreciativ-creativă de bust cioranian cum că din tinetă nu poate ieși decât o intelectualitate de tinetă, ori cel mult poate țâșni doar sufletul bine șifonat, ca în cazul matematicianului idealist Raul Lecca, ale cărui adnotări pe însemnările de la Basel ale ambasadorului emisar itinerant și transhumant Dinicu Ghizdavu, când în decembrie 1870 au asistat la Conferința naționalistului cărturar Jakob Christoph Burckhardt, amic cu poetul reacționar Friedrich Nietzsche, care a scris scenariul pentru Superman, intitulată pomppuos pimpant Despre fericire și nefericire în istoria universală, despică transfăgărășane nouă, în zidul carpatin protector al semnificației ultime a Războiului Sfânt, chiar dacă în epocă biruința Germaniei asupra Franței a surprins tot atât precât replica ridicolă, gen Front Popu, a parizienilor, care nu știau nimic despre ce se complotase prin parcuri și-și notase bunicul ex-sultanului Marius Ghizdavu, anume că dacă ar fi incendiat-demolat fesenistele nu numai Tuileriile, ci și Luvrul, Versaiu și cu Notr-Damul, atunci Engels ar fi proclamat puterea popooorului, devenind prim-ministru, Marx ar fi fost ales președinte pe viață, iar numeroșii săi gineri de la el din Comună ar fi condus care Căgăbăul Francez, care Cominternul Francez, care Manufacturile Franței, care Mafiile gestionarilor transformării capitalismului în kpitalism, consecințele fiind de un interes deosebit pentru telejurnalele deșkise la ceas de seară, concurente acerb ca niște podărese, deoarece s-ar fi tras, pă pielea chiar a lu’ noroadele de rase mai superioare, concluzia că homosapul e incapabil să realizeze deocam-deocamdată Statul Faustic, unde investiția în logistica intelectuală e prioritară și Academia avizează care lup merită să candideze la diferite funcții executive morale, principalul rezultat de lăudat atâtica-n planul istoriei, cât și în unghiul profund diedru urinoar al Literelor, fiind că Muma noastră Rusia, a pădurilor siberiene, ar fi fost lăsată în pace să-și plinească mai mult decât europeana ei efervescență spirituală de la 1917, câte curente! câte mode! câte avangarde! câte personalități! cum bolșevismul prin vocația sa antipopulară de reprimare antibiologică a variabilității de către labagiii ideologico-securiști, bazați mai degrabă șablonard pe ereditatea de dosar, acceptată ca metodă unică din pricini de incompetență, Alecu Șaraga lăudându-se că el ar fi obținut Pacea Sovietică, stabilitatea regimului cominternist, cu un efectiv de o mie de ori mai mic de SS marxist, dar din… specialiști, și cu o populație gulagică de circa 168,1 ori mai mică, realizând totuși cel puțin cam aceleași sarcini de depășiri de plan, desigur cu reținerea repetată în arhipelag, a celor mai buni profesioniști, în special profesorii….
Redactor: Camelian Propinațiu
Blog Propinatiu Oligopedagogia – Prioritatea Nationala 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.