§1
Pe când românii călătoreau doar „prin reprezentanții lor”, aveau în RSR mare căutare cărțile scriitorilor și universitarilor. A.E. Baconsky – Remember, Meridiane; Romulus Rusan – America ogarului cenușiu; caminante Octavian Paler despre Grecia, Roma, Egipt, Mexic; Mircea Malița – Zidul și iedera (riguros documentată, nu doar impresii); Eugen Simion – Jurnal parizian, Jurnal german… Relativ scumpe, erau frunzărite și albumele color – Ion Miclea, Dan Er. Grigorescu, Heddy Löffler, Sandu Mendrea… Prin 1982, Florea Țuiu – Japonia, la Editura Sport Turism, autor și al altor lucrări despre miracolul nipon. Multe din aceste cărți au fost republicate cu succes și după 1989, când mulți doritori de a voiaja aveau acum pașaportul, dar nu și banii, cel puțin până la prosperitatea adusă de UE-NATO.
A fost însă și mai rău. Sub ocupația sovietică nu prea ieșeai din lagărul păcii. Puteam însă citi K. Simonov – Note de drum din Japonia, 1962. Sau mai devreme Ilya Ehrenburg – Însemnări din Japonia, Ed. Cartea Rusă 1958, mărturie azi despre atmosfera ideologică de război rece: „Atracția burghezului occidental pentru exotic se explică prin plictisul vieții lui, prin limitarea contabilă a sentimentelor, prin automatismul distracțiilor. Se îndrăgostea de falsa Indie a iogilor şi baiaderelor, de China mandarinilor înțelepți şi de Japonia zâmbitoare şi trandafirie așa cum şi-o imagina el“.
Atitudine sovietică ofensivă care, salutând cartea, în prestigiosul periodic Viața Românească, nr 1/ 1959, p.191, sub semnătura Z. Ornea, inspiră un convingător îndemn subtil către studențime de a munci mai bine la noi în RPR: „Trăiește în paginile volumului o lume suferindă de o sărăcie afectivă, dar ascunsă, pieptănată, peticită şi dichisită. Impresionează tineretul şi mai ales cel studios. Lipsită de orizont şi perspectivă, studențimea, serioasă în preocupări şi foarte cultivată, numai în proporții de șase la sută găsește de lucru în specialitatea pentru care s-a pregătit. În mod obișnuit filologii devin chelneri, avocații—curieri şi matematicienii—vânzători. Au zâmbetul trist, se duc la universitate ca să se cultive, citesc nu din distracție, ci pentru a găsi răspuns îndoielilor, gândesc mult, la absolvire șomează, caută cu înfrigurare un post şi nu rareori, de disperare, se sinucid.” Finalul întâmpinării acestei cărticele despre japonezi fiind și contaminat la pg. 192 de poemul lui Victor Tulbure Vișinul lui Vanea: „înclinați spre contemplare şi filozofare, sărbătoresc cu fast înflorirea vișinului (sic!) şi doresc, mai presus de orice, să fie lăsați să trăiască.”
Dar dacă tot ne-a vorbit Ehrenburg de „falsa Indie a iogilor și baiaderelor“, atunci să ne grăbim să observăm că o simplă contemplare a copertei alese pentru Sakura Diary, cu tinerii Iulian Băicuș și Mayumi san la un templu ce leagă cu funii trainice sufletele, așază din start acest jurnal în raftul bibliotecii noastre lângă celebra autoficțiune (sau ce-o fi) Maitreyi!
Pentru aprofundarea teoretică a alăturării unui jurnalul de un roman:
Eugen Simion: Ficțiunea jurnalului intim (I). Există o poetică a jurnalului?
(II). Intimismul european
(III). Diarismul românesc (Editura Univers Enciclopedic, 2001)
Prin urmare, Iulian Băicuș are destin, și probabil adiacenții din lumea literară, universitară sau webară simt acut acest avantaj extraordinar și reacționează uneori ostil.
– Fii serios, dom’ le, de unde până unde Băicuș comparat cu marele și atât de… respectatul azi Mircea Eliade? Putea oare Băicuș să facă, dacă s-a întors la București, ce-a făcut Mircea Eliade la Paris și mai ales la Chicago? Te-ai uitat, băi, în Wikipedia cine este Mircea Eliade?
– Da, m-am uitat! Despre romanul său, Maitreyi, se vorbește expert că „a constituit generații de-a rândul o adevărată încântare” (!), restul de 17 rânduri fiind un fel de referat despre romanul It Does Not Die, semnat de Maitreyi Devi!!!
Iar dacă googlezi „Băicuș Wiki” – și mai urmărești și intens, de o jumătate de veac încoace viața literară, observând creșterea Wikipediei și a unuia dintre cele mai cunoscute prime bloguri literare românești consistente, unul cu nume suprarealist polemic, greu de ignorat, Poiana lui Mayuma, –
primești un răspuns de-ți ia piuitul:
Wikipedia:Pagini de șters/Iulian Băicuș
https://ro.wikipedia.org/wiki/Wikipedia:Pagini_de_%C8%99ters/Iulian_B%C4%83icu%C8%99
Adică cum de șters pagina Iulian Băicuș? Dai de o discuție din care înțelegi că ce i-a alertat pe wikipediștii cu putere de decizie a fost… lipsa de notorietate a scriitorului și faptul că n-a lăsat pe alții să scrie ce și cât știau dânșii despre propria lui operă!
Firește, mai probabilă e o șustă românească de pile, cunoștințe și relații, exact ca în redacții, când vine șeful în numele finanțatorului sau a prefectului și dictează că ăstora de pe listă trebuie să le umflăm meritele, iar ăluia și ăluia, pentru anumite derapaje sau poziționări, să le diminuăm sau să le relativizăm.
Eminescu nici n-ar citi elucubrațiile astea, ar recurge la whataboutism:
– Bine, epigonilor, dar de ce e mai notoriu și mai util românilor mei T. O. Bobe, cel din Dilema 265, 5 martie 1998?
– „T. O. Bobe (nume real: Teodor Dobrin, n. 13 februarie 1969, Constanța) este un poet și prozator român, autor de scenarii de film și de televiziune. Este ginerele lui Gheorghe Florescu, după cum mărturisește fiica acestuia, Vali Florescu în postfața Confesiuni[lor] unui cafegiu.”
T. O. Bobe
https://ro.wikipedia.org/wiki/T._O._Bobe
Sakura Diary, p. 360, 30 august 2005 (ziua cea mai emoționantă a jurnalului, schimbul de priviri dintre tată și fiul încă nenăscut!), ia să vedem cu ce se ocupa românul Băicuș în îndepărtata și fascinanta Japonie:
– M-am jucat cu biografiile câtorva scriitori extrem de importanți: Matei Vișniec, Simona Popescu, Ioan Flora și D. R. Popescu pentru Wikipedia. (…) Am ajuns la dramaturgi, acum, adică mâine, mă ocup de Horia Lovinescu, Ion Băieșu, Dumitru Solomon, Vlad Zografi și încă de 2 sau 3 dramaturgi importanți. Singura mea problemă va fi să-mi amintesc detaliile privind familia lui Lovinescu și să o introduc mâine pe Monica Lovinescu la critici, pe Horia Lovinescu, Anton Holban, Mircea Eliade, Vasile Lovinescu (René Guénon), E. Lovinescu, Monica Lovinescu, Ion Negoițescu, Vasile Lovinescu. Pe măsură ce scriu, îmi dau seama că mai am ceva până voi termina complet această pagină mai ales că lucrez de unul singur.
Sakura Diary, p. 364, 31 august 2005:
– Spre deosebire de articolul publicat într-o revistă literară, contribuția ta la Wikipedia va rămâne într-un total anonimat. (Până la urmă am scris 8500 de articole pe Wikipedia, din care am formulat 1000 complet de la zero.)
Obscurul Armand Hrestic, pentru vreun roman Șmecheri și fraieri, ar fi reținut drept instructivă această invitație la… muncă în folosul comunității, aruncată cu bunăvoință maximă, la Discuții, – scriitorului mătrășit din Wikipedia sa:
– „Deci, dacă el nu poate menționa surse de încredere care afirmă că este notabil, ajung la concluzia că nu există astfel de surse. Altfel problema ar fi fost rezolvată deja fără prea multe discuții. Eu în locul lui m-aș fi împăcat cu ștergerea articolului și mi-aș fi continuat munca pe Wikipedia tocmai pentru că sunt convins că fac ceva de valoare.“
Astăzi, să râdem în 2023 cu Wikipedia românească: notorietatea multor scriitori este probată tocmai cu trimiteri la cărțile dlui Iulian Băicuș!
§2
Discuția wikipediștilor despre expulzarea proscrisului se va fi închis prin 2012.
Între timp, notorietatea dlui Iulian Băicuș n-a stagnat deloc:
Curicullum vitae Iulian Coman Băicuș Lector universitar dr. Iulian Coman Băicuş
„Afilieri 1. Între anii 2002 și 2004 membru onorific al Institutului de Studii Balkanice de la Universitatea de Studii Strine Hanku din Seul 2. Din anul 2018, membru al Secției de Critică, Istorie și Eseu al Uniunii Scriitorilor („opțiunea mea de a intra în Uniunea Scriitorilor este una strict personală, similară cu cea de a mă vaccina”, Fbk, 21 aprilie 2023) 3. Din Anul 2017 membru al Asociației Române de Literatură Comparată și Universală 4. Din anul 2019 membru al Asociației Internaționale de Literatură Comparată și Universală 5. Din anul 2019 membru al PEN Clubului Român.”
O listă a publicațiilor dlui Iulian Băicuș (abordări Blecher, Kafka, Sebastian, Eliade, Eminescu, Anton Holban, Camil Petrescu, Eugen Ionescu, Joyce, Cioran, plus alte studii și eseistică) – doar cele de până acum 10 ani (2013)! – poate fi consultată aici (17 titluri ebooks la Ed Virtual):
Câteva titluri: Max Blecher. Un arlechin la marginea neantului; Esența înfricoșătoare a lui Franz Kafka; Mihail Sebastian. Proiecții pe ecranul culturii europene; Mircea Eliade, literator și mitodolog; Eminescu și arhetipurile; Opera lui Eugen Ionescu; James Joyce și românii; Critici literari români din diaspora; E.M. Cioran, un fenomenolog al Neantului; Dimensiuni onirice ale literaturii române…
De remarcat că lectorul universitar are generozitatea de a oferi studenților și chiar colegilor, pe Academia.edu, vreo 60 de drafturi, titlurile completându-ne imaginea despre diversitatea debordantă a temelor abordate:
https://unibuc.academia.edu/IulianBaicus
Câteva titluri: Eseuri recente; Eseuri regăsite; Theatrum mundi. Cronici, studii și eseuri despre teatru; Nuovo Cinema Paradiso.Din carnetul unui cinefil amator; Eseuri despre literaturile romanice; Teme anglosaxone; The best of Poiana lui Mayuma; Literatură și ideologie; Poezia obiectelor sau universul secund al poeziei…
În librăriile abordabile pe net încă găsim cărțile:
Eugen Ionescu, hermeneut al absurdului, Editura Eikon 2018
Semnat Kafka, Editura Eikon 2018
Caragiale față cu postmodernismul, Editura Eikon 2019
Și lucrurile nu se opresc aici. Dar merg repede. În 26 martie 2023, aflăm cu bucurie de pe Facebook de un proiect gigantic, care explică retragerea din bloggereala stressantă care infectase prin jocul postacilor Poiana lui Mayuma.
– Am o veste pentru cititori, am ajuns la finalizarea Istoriei discrete a literaturii române, care are un total de 4760 de pagini, ultimele 60 de pagini de manuscris conțin bibliografia generală, acum caut o editură care ar dori să o publice, nu-i deloc ușor să găsesc un editor, discutăm de un volum foarte mare de muncă, să sperăm că vor exista edituri interesate să preia aceste texte, în mod evident se vor găsi mulți care vor obiecta la canonul literaturii contemporane, mai ales că pe mulți scriitori i-am sărit involuntar. Spre deosebire de Istoria critică, eu am scris și despre scriitorii români cei mai importanți din Basarabia. Pe mulți îi consider chiar prietenii mei și își au în frunte cu Adrian Păunescu, Paul Goma sau Grigore Vieru locul lor în literatura română.
Iar a doua zi, 27 martie 2023, vin alte vești bune:
– Nu mă pot plânge, am dat gata încă două volume, unul despre opera lui Emil Cioran și celălalt despre canonul shakespearean în cultura română, iar cel intitulat Eseuri de arhetipologie este de multă vreme terminat, ce să spun, cred că studiile acestea ar putea vedea lumina tiparului…
Totodată, găsim un șir de precizări privind Istoria discretă a literaturii române:
– Sensul epitetului discret se referă nu numai la discreție ci și la sensul din matematică, a examinării unei mulțimi discrete. Ce sens mai au istoriile acestea stufoase de la origini și până în prezent…
– Nu am ascuns niciodată faptul că visez să scriu o asemenea istorie a literaturii române de la origini până în anul 2020, cu tot sacrificiul existențial inerent unei asemenea întreprinderi extrem de complexă.
– Am publicat prefața cărții Istoria discretă a literaturii române ca să vedeți care au fost sursele mele intelectuale, nu de alta dar m-am hotărât să lucrez cu cărțile pe care le-am citit pe masă. Vă mulțumesc pentru like-uri, le-am privit ca pe niște încurajări sui generis. O mică precizare: Istoria discretă nu este un compte rendu sau un rezumat al acestor istorii, eu le-am utilizat ca să mă pot orienta dar informația din carte s-a acumulat la cursurile și seminariile pe care le-am ținut la Facultatea de Litere după cei 27 de ani de profesorat, meseria cea mai grea și cea mai frumoasă din lume.
Gândul merge spre Cartea de nisip a lui Borges, infinită, de unde la 18 martie 2023 și temerea autorului că Istoria discretă a literaturii române nici nu va fi citită integral. Mai ales… aleșii se vor repezi să afle ce se spune despre ei, iar restul să ignore.
– De vreo lună mă chinui să închid cu bine capitolele din Istoria discretă a literaturii române, care a ajuns să măsoare vreo 4800 de pagini, din păcate, pe măsură ce mă apropii de prezent îmi este tot mai greu să găsesc cărțile de care am nevoie, oricum, nu prea cred că un asemenea cărțoi va apărea vreodată, nu are nimeni fonduri sau îndrăzneala de a-l publica, oricum în timp ce scriu eu mă distrez destul de bine, nimeni nu va avea răbdarea necesară să caute prin carte…
Pesemne cel mai greu de cuprins e Literatura Exilului, cărțile greu de procurat din România Risipită, inclusiv cea a românilor din jurul României, unele nici nu s-au tipărit, au rămas simple pdf-uri. Și mai există și un exil interior, unul al lehamitei de a mai participa la viața literară, avântându-te în căutarea cititorului din ce în ce mai inexistent. Avem nu numai cărți, ci și e-book-uri și pdf-uri (sau epub-uri), printre copleșitor de multe rebuturi, unele totuși interesante și oricum superioare movilei de maculatură mediocră tipărită, adesea cu sponsorizări bizare. Criteriul estetic care generează o istorie discretă ar impune o muncă gigantică de a examina Totul.
Toate amintitele cărți sau e-book-uri ale dlui Băicuș, sau măcar cele pe care le-am parcurs, le-am găsit documentate impecabil, de o claritate didactică de pedagog înnăscut și – calitate esențială – deosebit de utile cititorului. Pesemne studenți, universitari, critici mofturoși sau alți cercetători le și folosesc precum s-a construit o parte a Romei renascentiste, din materialul celei antice.
Gestionarea unei asemenea baze de date pe PC sau pe net (blogul Poiana lui Mayuma) nu e deloc simplă. Rătăcirea sau pierderea din motive tehnice a unor texte nu e cu totul improbabilă. Cel mai rău e însă când le ștergi exasperat de hărțuiala sălbatică de pe net.
– Din acest moment [26.01.09 00:05:52 Finis coronat opera( opus)] blogul Poiana lui Mayuma este închis, ca să-l parafrazez pe președintele Constantinescu pot spune că am fost învins de solidaritatea celor care-şi apără ciolanele. Poate o să vină o vreme când o să simt nevoia să-l redeschid, dar acum sănătatea şi liniștea mea sunt mai importante decât orice pe lumea asta. Băiatul meu George care are doar trei ani şi patru luni a declarat recent că pentru el cel mai important lucru din lume este tatăl lui… (…)Blogosfera va fi o țâră mai liniștită iar redactorii revistelor literare își vor împlini visul să scape de mine, iar eu o să scap de toate atacurile şi amenințările astea care curg în flux continuu. Vă mulțumesc că m-ați citit, şi vă recomand pentru cultura dvs. generală să mai citiți și alte bloguri, poate la fel de interesante.
Firește, pot să apară și scăpări, inexactități, la atâta volum de muncă. Oasele de profesor, critic și istoric literar trebuie să fie mult mai robuste decât ale romancierului evocat de Marin Preda!
Maptexul (mașinăria producătoare de text) programat să producă bestsellerurile importate și la noi e de fapt operă colectivă (sociolog, documentarist, corectori, tehnoredactor, traducători, eventualul cenzor anti-derapaje, consilier marketing, rețea critici sau membri jurii, coordonator friends-postaci-bloggeri, secretară, economist etc.).
În fond, acesta este și avantajul cărților autoeditate: nu mai trebuie să-ți parcurgi textul de vreo zece ori înainte de a-l trimite la tipografie. Îți poți permite, din momentul în care te consideri exprimat, non-finitul, ca Michelangelo sau Cézanne.
Din păcate, tocmai micile inexactități, scăpările sau citatul decontextualizat sunt esențiale în mâncătoria vieții literare. Dacă textele n-ar avea vulnerabilități (cum ar fi că citatele nu-s din ediții perfecte cât mai scumpe, tipărire cu text necorectat riguros sau pe hârtie infectă etc.) nici nu s-ar mai putea nominaliza intelectualul dominant al unei comunități!
De fapt, problema se pune exact invers. De ce trebuie un critic român să acopere de unul singur atâtea domenii? Ca pe vremea lui Heliade sau Hasdeu. Răspunsul e tragic: pentru că subfinanțându-se de trei decenii încoace Edu-Cultura, noi nu mai avem o intelectualitate deplin funcțională. Paradoxal, clasa intelectuală nu e mai brează decât aia politică. Din sistem, lipsesc instituții esențiale, culmea, unele care în interbelic sau sub comuniști existau.
De pildă, instituția Salonului Oficial, pentru artele plastice. Și nu avem nici Muzeu de Artă Contemporană în arhitectură proprie. În anul de grație 2023, Biblioteca Națională a istoricului Cioroianu de la GDS, PNL și UNESCO să tot aibă, utile oricui, vreo câteva sute de cărți vechi digitalizate, pe când Gallica se laudă cu „10 millions de documents en ligne“!!!
Și nu e vorba doar de desemnarea Intelectualului Dominant dintr-o nișă. Regula pe aceste meleaguri e ca intelectualul să tacă, iar după ce a vorbit bogatul sau politicianul, abia atunci să extragă ideile principale și să le difuzeze exprimându-și entuziasmul și recunoștința.
Ceea ce nu-i stă în fire diaristului nostru. Pe când se lansa odată cu Observator cultural, asigurând prin 2000-2001 o foarte corectă și doctă critică de întâmpinare, a avut loc celebra finală prezidențială Iliescu-Vadim, mulți lingăi pledând pentru a-l vota neapărat pe moscovit, ca și cum poporul n-ar fi avut destul discernământ să nu aducă la Cotroceni un scriitoraș extremist!
Antologic, strigătul de durere și mânie al tânărului cronicar nu-i iartă pe intelectuali pentru trădarea la care se pricep atât de bine de un veac încoace. Merită recitit întreg articolul, încă existent pe net, 5 decembrie 2000:
„N-aș fi crezut niciodată că Ion Iliescu o să se transforme din președintele care a chemat minerii în repetate rânduri într-un campion al democrației în timp ce PDSR, partidul cripto-comunismului național, a devenit peste noapte apărătorul valorilor europene și continuator al strategiei de integrare euroatlantică (…). Lovitură de maestru – Iliescu a ajuns sa fie susținut de intelectuali, tot așa cum Ceaușescu a știut să-i atragă pe aceștia cu un discurs iscusit ținut din balconul CC-ului în ziua când tancurile sovietice intrau în Praga.”
Tusea și junghiul
Și mai are dl Băicuș un mod de a atrage involuntar fulgerele. De pildă, în postarea Cu Walter Benjamin, prin anticariatele din Berlin, (Poiana lui Mayuma, 19 august 2006), nu e deajuns punerea degetului pe rană:
„Mă enervează ideea unora că vor să câștige bani din cărți şi au făcut din literatura română un brand al kitschului şi al prostului gust, mă enervează că criticii își ridică jupoanele în cap ca niște precupețe și laudă orice debutant doar pentru că sunt răsplătiți în bani sau în cărți de aceleași edituri cu datorii la bugetul de stat şi al asigurărilor sociale.”
Mai toarnă și tinctura de iod generatoare de invidie. Pasajul continuă așa:
„Am fost la shopping de cărți în cele mai mari librării din lume, la Seoul în Kyobo bookstore, aveam şi card de fidelizare, cu puncte, în Osaka la Kynokunia, la Paris la FNAC, la Singapore la Barrons, la București, la Noi sau la Cărturești…”
Nu doar la noi, pretutindeni, autorii de succes au retorici, și chiar limbaj al corpului, adecvate cinic parcă organic modestiei depersonalizante, uite, priviți-mă atent, eu sunt exact ca voi, cititorii! Se declară naturi neconfruntaționale și se roagă cu smerenie de clienți să le continue ei, acasă, cartea rămasă operă deschisă!
Dl Iulian Băicuș, ca adevărat intelectual, custode al Adevărului rostit public, cum a încercat să fie Soljenițîn, le zice de-a dreptul pe Facebook, pe șleau, cum în Poiana lui Mayuma chiar poiană, cu potcovărie!
– Gata, m-am liniștit, știu acum că în anul 2030 vom importa avioane supersonice de generația a cincea, F 35, acum știu că Armata Română va avea tehnică de vârf, cum sunt vreo 7 ani până atunci putem presupune că PIB-ul se va dubla, nu de alta dar ai nevoie să fii cam la paritate cu Polonia de azi ca să-ți permiți zeci de avioane de generație a cincea și tancuri Abrams și alte asemenea jucării din astea foarte scumpe. (12 aprilie 2023)
– Apropo, a mai auzit cineva ceva despre sediul acela de birouri construit lângă biserica Sf. Iosif din București, a fost cumva demolat sau șade liniștit pe fundație și așteaptă un verdict de demolare, care nu va veni niciodată. (12 aprilie 2023)
– Robert Negoiță a plantat palmieri la Piața Unirii, a comis-o din nou, să nu uităm că primul primar care a avut o idee similară a fost Radu Mazăre pe faleza din Mamaia și nu i-a fost chiar bine până la urmă a ajuns la pușcărie. (13 mai 2023)
– Președintele Joe Biden a anunțat la sumittul G7 de la Hiroshima acordarea unui împrumut de 4 miliarde de dolari pentru construirea unor mini centrale atomice, eu zic că puteau fi construite întâi în SUA, nu aș face experimente din astea pe teritoriul nostru pentru că nu ar trebui sa fim cobaii nimănui. (21 mai 2023)
– Nu știu dacă știați dar în guvernul sud coreean există un ministru al Reunificării, ăsta da proiect de țară, la noi se vorbește despre asta în șoaptă, cu o anumită jenă. Eu zic că ar trebui spus clar și răspicat că Moldova nu poate supraviețui fără reunirea cu România, oricât de mult i-ar enerva asta pe rusofonii lui Ilan Șor. (24 mai 2023)
Tăios e dl Băicuș și pe forumuri. Boților sau trolilor putiniști le răspunde, de pildă în 26 martie 2023 (foarte excitați vecinii: 27 martie e ziua revenirii Basarabiei la România în 1918!), cu demnitate exemplară, ca și cum nu ne-am afla intelectualicește în postromânism:
„O să plec la război pentru țara mea deși nu am făcut armata.” Cu precizie chirurgicală sfidătoare, de samurai: „În ce servicii secrete lucrezi?”.
O explicație ținătoare de rădăcini adânci. Unele, mai vechi: „În Primul Război Mondial bunicul a pierdut trei frați la Turtucaia.”
Altele, mai noi: „Eu nu am nevoie de pile, îl am pe George, băiatul meu, care este japonez şi nu prea înțelege ce înseamnă să cazi la pace cu tot felul de indivizi, îi întreabă pe colegii lui de grădiniță, în limba română, „de ce plângi” şi educatoarele lui japoneze sunt foarte mirate. Pentru el şi pentru cei de vârsta lui m-am luptat şi mă voi lupta, pentru că pentru George eu sunt „ichiban taisetsu”, tezaurul numărul unu. M-am luptat pentru colegii mei împuşcaţi la Revoluţie, pentru bustul eroului necunoscut din curtea liceului, pentru cei răniți sau mutilați în 1989 sau în timpul Mineriadelor.” (Mayumablog, 21.04.09 20:48:03
Don’t cry for me, Argentina!)
Volumul individual de debut, Ideile bursuce, Editura Paralela 45, 2002 e accesibil în varianta adăugită 2022 la adresa:
Iulian Baicus Noile idei bursuce Renasterea poemului
https://www.academia.edu/81983184/Iulian_Baicus_Noile_idei_bursuce_Renasterea_poemului
După 20 de ani, nici vorbă să fie renegat poemul Al doilea cântec general, dedicat poetului Pablo Neruda, comunist sau nu, probabil asasinat de ai lui Pinochet – se consideră asta în 2023 – prin injectarea unui preparat conținând bacteria Clostridium botulinum.
După cum se știe de la Iowa City pân’ la Wakayama, forma cea mai ofensivă de rezistență prin cultură la ceaușism (termenul „național-comunism” e o găselniță neo-marxistă!) a fost la noi optzecismul, care producea poezie, simplist vorbind, în trei moduri: textualism (poem despre poem), beatnic (poezie sanfranciscană postindustrială într-o țară înapoiată) și parodic (totul s-a spus, epigonilor nu le mai rămâne decât să-i ia la mișto deconstructiv pe înaintași, pentru că aveau Idealuri).
Tânărul Băicuș duce cu insolență lirică logica poeticii postmodernismului până la capăt. Sanfranciscanii înjurau America războinică, cum la noi Maria Banuș în 1955, tot pentru pace, nu război în Coreea sau Vietnam, țări expuse bolșevizării ireversibile. Un Howl genuin original ca al lui Allen Ginsberg nu se poate adresa decât unei supraputeri!!!
„Apariția poemului Ție-ți vorbesc, Americă, distins recent cu Medalia de aur a celui de al V-lea Festival Mondial al Tineretului și Studenților confirmă din nou abundența resurselor poetice ale autoarei. Mânuind cu familiaritate un ritm liber, sonor, de imensă respirație, asemănător celui din poemele lui Pablo Neruda, Maria Banuș vorbește contemporanilor despre ceea ce e mai important pentru lumea întreagă… Meritul particular al Mariei Banuș nu rezidă, precum se vede, în primul rând, în vastitatea comprehensiunii sale; poate nu are un registru tematic prea bogat și nu se ridică la o înălțime a concepției filozofice comparabilă aceleia a lui M. Beniuc, de pildă. Autoarea „Bucuriei“ are însă harul prospețimii perpetue, mereu nebănuite și versul ei, fără să aibă forța unor valuri ce mișcă roți ale hidrocentralelor gigantice, curge pur, ca izvoarele.” (Dumitru Micu – Despre poezia Mariei Banuș; în Viața Românească, nr. 8/1955, p. 195, p.201)
America, scroafele tale zburătoare aduc moarte
iar cerul din Tokio, orașul imperial
e aprins de un milion de bombe incendiare,
(…) America, ochii tăi electronici nici
n-au descoperit încă toate gropile comune, mai există câteva
femururi prin tufișuri, rămase din celălalt război
Nici n-ai privit cum limbile de foc mângâie casele kosovenilor
(…) America, în doar o fracțiune de secundă
Pilotul tău automat şi care ne privește prin senzori n-a putut să decidă
Dacă zboară peste tractoare sau tancuri
Şi a apasat fără ezitare un buton roșu,
transformând 75 de civili într-o masă păstoasă
de carne tocată
Acum cetățenii tăi o pot cumpara semipreparată
din orice super-market.
America, acest adevărat poem anarhist,
Se va insinua distrugând moralul soldaților tăi antrenați să ucidă civili (…)
Hai să fim români tranzacționali: nu vorbind răstit Americii se câștigă notorietatea protectoare de să nu fii șters din Wikipedia română!
În primul rând că ea se câștigă abroad, nu în RO. Dar asta presupune creativitate, inovație, flatarea beneficiarului extern, consumatorului produsului livrat. De pildă, să explici tu, pe baze de știința comunicării între lepidoptere, bombardarea sălbatică de către America și UK a Bucureștiului la 1944, comentând în final perindarea „poporului cărții” tale, cam așa:
„Venea, purtându-şi încă echipamentul de zbor, pilotul Charlie Klosowsky, cel care, excitat de feromonii ucenicelor de la croitorie, azvârlise peste atelierul din inima Bucureştiului (s.n.) o bombă care-l prefăcuse-n ruine.“ (Mircea Cărtărescu – Orbitor 3, p 558, Editura Humanitas 2007)
Cf. Camelian Propinațiu – Kitsch orbitor şi geniu înaripat – Nobelul românului Cărtărescu
Acest titlu, Kitsch orbitor şi geniu înaripat – Nobelul românului Cărtărescu, a derutat multă lume bună sau rea, care a crezut că intenția a fost desființarea totală a celui mai premiat scriitor român al Epocilor Băsescu și Iohannis. Esența mesajului studiului era însă profeția Musil că RO nu va organiza, ca țările serioase, „Acțiunea Perpendiculară” de sprijinire în competiție a reprezentantului ei, ba dimpotrivă.
M-am pomenit atunci, cu o mulțime de Friends noi care, dezamăgiți după lectură că nu sunt un buldozer, m-au boicotat repejor ca fan Cărtărescu și, ulterior, în ziua de azi, ca… userist.
Volumul Ideile bursuce conține însă și re-scrieri postmoderne a patru dintre satirele eminesciene, încât o astfel de ambiguitate e exclusă. Este bine fixat deasupra tuturor taberelor, ca într-o Judecată de Apoi.
§3
Se pot încă accesa cele două volume Iulian Băicuș, Dublul Narcis (Editura Universității din București, 2004), teza de doctorat („Influența prozatorilor André Gide şi Marcel Proust asupra prozatorilor români interbelici”, coord. Nicolae Manolescu), variantă on-line:
Aici, pentru un bărbat adevărat, sunt de copiat, din finalul volumului I două enunțuri tari, memorabile. O invitație la discreție, chiar și în ficțiune:
„«Îţi mai aduci aminte de mine, Maitreyi? Şi dacă da, ai putut să mă ierți?» Nu doresc să cad în capcana întinsă de acest citat, încercând să reconstitui, privite între două oglinzi paralele, întâmplările din vara anului 1930. Povestea din acel an oricum nu mai poate fi reconstituită şi îi privește strict pe cei doi eroi, e taina lor, şi orice tentativă de reconstituire ar fi un inutilă.“
Și un reproș de secol XXI, al diversității asumate global:
„Chiar dacă între cei doi episodul erotic ar fi fost mai avansat, era o chestiune de onoare pentru Mircea Eliade să o protejeze pe Maitreyi, publicând măcar volumul cu un nume schimbat. Cu toate acestea, el n-a procedat așa, a încălcat un cod nescris al dragostei care cere să-ți protejezi femeia iubită.”
Jurnalul florii de cireș observă cu strictețe această regulă. Autorul își protejează cât poate spațiul privat. De pildă, jurnalul din importantul an 2005 se oprește la 2 septembrie! Și bine face într-o cultură tot mai tabloidă. Dacă vreun Mircea Eliade și-ar publica în 2023 Maitreyi, agresiunile și nesimțirea de pe net l-ar face repede să regrete excesul de autenticitate.
Drept informații maxim relevante, cititorii grăbiți ai scriitorului, criticului și lectorului universitar Iulian Băicuș vor fi reținut, din datele biografice cerute de pagini webare, sau de obligațiile salariatului, în principal că: 1. a frecventat cenaclul Litere (condus de Mircea Cărtărescu); și 2. în 2002-2004 a fost Profesor invitat la Hankuk University of Foreign Studies, Coreea de Sud.
Conform unui CV din 5 august 2017, începând cu anul 2004 (până probabil în 2012, când i se șterge pagina) a contribuit „sub nickname-ul Mayuma la partea de istorie literară a Wikipediei în limba română, coordonând, redactând, traducând peste 8500 de pagini referitoare la literatură”. Iar din 2007 „a ținut un blog, intitulat Poiana lui Mayuma, care a strâns 150.000 de vizualizări unice pentru aproximativ 1500 de articole, înlocuit de unul nou”
De fapt, foarte exigent fiind, bloggerul Băicuș nu-și face prea mari iluzii privind această îndeletnicire cronofagă, uneori enervantă tehnic și cu feedback de la vizitatori tot mai opac. Și mai laș: subcomentatorii competenți nu te apără de mojicia firilor agresive sau năimite să muște. În 7 mai 2015, avertizează:
– Sper ca textele de pe blogul Poiana lui Mayuma să fie doar o invitație la lectura cărților lui Iulian Băicuș, care sunt mai serioase decât autorul lor și mai dificile decât eseurile de aici.
O parte din aceste contribuții vor fi șterse din greșeală sau mai probabil masacrate. O selecție de vreo 400 pagini din ce a supraviețuit găsim aici:
The best of Poiana lui Mayuma
https://www.academia.edu/81993471/Iulian_B%C4%83icu%C8%99_The_best_of_Poiana_lui_Mayuma
Într-o epocă a demitizărilor Boia, cititorul generic grăbit va fi decodat denumirea „Poiana lui Mayuma” ca pe o luare în deriziune a Poienii lui Iocan, unde țăranii moromețieni fac politică, literatură, hermeneutică și deontologie, ca să mai uite de clișeul imbecil citadin că ei au closetele în fundul curții, iară nu în apartament la bloc, cu ușă de placaj adesea adiacentă celei de la bucătărie. („Eu cu unchii mei țărani de care sunt foarte mândru”, adnotează Băicuș în 19 decembrie 2016 o poză din satul moldovenesc al bunicilor.)
De prin 2016, apare însă și un cont Facebook Iulian Baicus (Mayuma) și imaginația vizitatorilor începe acum să fabuleze românește. Aha! Mayuma asta era deci soția japoneză a lui Băicuș (de fapt, Mayumi san). Omul a frecventat cenaclul Litere al lui Cărtărescu, mersi, și în 2002-2004 s-a învârtit de o trimitere pe doi ani într-o țară extrem de emergentă, Coreea de Sud. Iar în luxul ăla de-acolo, s-a orientat. A curtat vreo colegă japoneză și de atunci petrece anual câteva luni în Țara Soarelui-Răsare. Și în altele, pe cât posibil tot tigri asiatici, din câte poze etalează pe Facebook: Singapore, Malaezia, Myanmar!
Nimic mai fals!
Și ar trebui să simțim sarcasm eminescian în autodefinirea Facebook drept „Iulian Baicus (Mayuma)/ profesor, tată de vacanță, poet, critic și multe altele, ex blogger și facebookist convins.”
Dintre pdf-urile (unele cărți cresc spre 500 pagini) cu generozitate extraordinară, insolită, provocatoare chiar, și la noi și în alte literaturi, oferite pe site-ul Academia.edu, deosebit de utilă pentru savurarea completă, pentru înțelegerea Jurnalului florii de cireș ca autoficțiune din aceeași clasă cu Maitreyi este impresionantul roman:
Iulian Băicuș – Recviem pentru tata, roman
https://www.academia.edu/81989900/Iulian_B%C4%83icus_Recviem_pentru_tata_roman
Roman, da. Roman. O operă omenească nu este niciodată terminată, ci abandonată.
Duchamp și mai ales Brâncuși au smuls Americii acceptul juridic că un obiect ciudat este operă de artă dacă autorul zice că e operă de artă.
Până nu de mult, telespectatorii italieni au beneficiat în materie de popularizarea istoriei artei vizuale de un fel de Iosif Sava – desăvârșitul deschizător de minți, neuitatul personaj Philippe Daverio. Din emisiunile RAI ale acestuia, ar rezulta că e posibil ca Michelangelo să-și fi lăsat neterminate (non finito) atâtea statui pentru că, din punctul lui de vedere erau OK, gata, își considera deja exprimat gândul pus în marmură! Și chiar Cézanne putea gândi așa, cum că trebuie să alegi bine și curajos unde să te oprești:
Alessia Bianchi: L’Infinito del non-finito: la realtà tra Michelangelo e Cézanne
https://letterartiblog.com/2023/02/03/linfinito-del-non-finito-la-realta-tra-michelangelo-e-cezanne/
„Știu din Estetica lui Tudor Vianu că orice carte sau operă de artă trebuie să aibă un final, m-am distrat cu blogul până acum, dar dacă rămâneam prins în el, ca o muscă într-o plasă de păianjen nu aș fi avut timp să-mi duc la bun sfîrșit celelalte proiecte.” (Mayumablog, 21.04.09 20:48:03 Don’t cry for me, Argentina!)
Rareori am avut această impresie halucinantă de text care evoluează de la sine și spune tot ce avea de spus pe calea cea mai simplă și mai eficientă, aceea a încălcării tuturor regulilor, exceptând pe aceea ca în orice moment discursul local să rămână util și interesant.
Deci romanul Recviem pentru tata începe cu ce citea tatăl naratorului și divagațiile duc spre copilărie, Bacăul natal, Moldova, rubedenii, școală, lecturi, revelații și, tot ducându-ne cu vorba, pe la jumătatea textului, se ajunge la o consistentă enumerație a… autorilor obligatorii pentru cel ce nu vrea să citească mereu, toată viața, cam aceeași carte!
Nu toate amintirile sunt vesele: „căci mama făcea naveta între comuna ei şi Bacău, şi uneori o mai treceau tractoriștii din milă, peste deal, de jos, din Răcăciuni până la școală erau vreo zece kilometri”.
Ne lămurim și ce e cu titlul volumului liric Ideile bursuce. Bursuc era porecla din gimnaziu, pesemne exploatată în hohote de râs cenaclier, mai târziu, pe la dezbaterile literare.
Urmează, fără a se pierde chiar de tot legătura narativă cu tatăl, Revoluția, Mineriada, viața de student, adică… numeroase alte lecturi și revelații, aspecte de pe la cenacluri și, deodată, apar ca-ntr-un final simfonic, patru scurte capitole finale, comprimate (17 pagini totul) – IX. Mayumi san fiind cu totul esențial pentru acel cititor din publicul cultivat, care ar citi Sakura Diary 2023 ca pe un re-make Maitreyi după 90 de ani.
Vedem aici și mai clar de ce autorul are destin, nu în câștigarea la o tragere CEC, copil fiind, a unei Dacii. În 1996, după terminarea facultății, exact când colegii nu mai au nevoie de tine și ești aruncat singur într-o altă viață absolut nouă și de regulă cumplit de prozaică, se întoarce din vacanță de la Constanța la București, cu Shinkansenul ceaușist, un intercity mai rapid decât cele de azi. Nimerind în compartimentul de clasa întâi cu două călătoare… japoneze!
De fapt, aceste ultime 17 pagini din Recviem pentru tata se deschid fractalic spre alt text, Sakura Diary.
Cronologia e cam așa:
vara 1996 – întâlnirea din tren cu Mayumi san. Muzeul Satului. Consternantă simetria perfectă în secol, cu Bloomsday, 16 iunie 1904, ziua în care Ulysses-Joyce o întâlnește pe Nora Barnacle!
1997 – Rădăuți, mănăstirile Moldovei natale;
1998-2002, Preparator la Catedra de istorie a literaturii române din Facultatea de Litere din București; pregătirea doctoratului;
1999 – Eclipsa totală, Mayumi e prezentată părinților;
2000 – o lună la Singapore, unde Mayumi san predă limba japoneză;
2001- încă o lună la Singapore;
2002 – doctor în filologie la 31 de ani; plecarea în Coreea de Sud fiind umbrită de rănirea gravă a tatălui, accident de mașină „care avea să fie cauza dispariției sale premature” (în decembrie 2003).
Pentru ce mai urmează, avem cartea, Jurnalului florii de cireș. Sakura Diary, Ed Eikon 2023.
De reținut că raiul de la Seul, presupus de cititorul grăbit, arată deplorabil: „un apartament sărăcăcios mobilat, într-un bloc vechi de vreo 50 de ani, care de abia mai rezista şi în care instalațiile sanitare erau foarte vechi, iar la cursuri desfășuram o activitate intelectuală destul de redusă, în care îmi foloseam doar o parte mică din creier.”
Totuși, ține de destin și succesiunea, logică didactic, a trecerii prin Coreea înainte de a explora Japonia, așa cum s-au produs și importurile culturale:
– A sintetiza această experiență unică, a găsi cuvinte care să descrie această extraordinară expediție culturală, ar fi pentru mine un fapt extrem de prețios căci am încercat să o fac pe mai multe pagini în Sakura Diary, Jurnalul florii de cireș, pe care l-am scris pe nerăsuflate, în doar o lună de zile. (Recviem pentru tata, începutul Capitolul XIII, Japonia, în 45 de zile)
Unii cititori s-au și bucurat de o bună parte din aceste pagini, lăsate accesibile pe net. Iar cine n-a cunoscut blogul Poiana lui Mayuma în floarea influenței sale, a putut ghici mai târziu mersul poveștii de pe Facebook.
27 martie 2023
În vara anilor 2000 și 2001 am vizitat insula Singapore unde logodnica mea, Mayumi, preda japoneza la o școală japoneză în zona Clementi. În Singapore locuiau și lucrau câteva sute de japonezi, și funcționau două școli și un liceu…
8 mai 2023
– Azi sărbătorim două chestii, ziua de naștere a soției mele, Mayumi și ziua când ne-am căsătorit, eu eram la Seul și ea în Singapore, dar în Japonia legea îți permite să te căsătorești la distanță când ești plecat în delegație în interes de serviciu, ea a ales tocmai data aceasta ca nu cumva să uit eu data respectivă…
30 august 2005, Sakura Diary, p.356
– La spitalul Crucii Roșii din Wakayama… am intrat ultimii în camera cu aparatul infrasonic și doctorița ni l-a prezentat din nou pe George, care pare să arate înfloritor. E un bebeluș foarte bine dezvoltat, i-am văzut din nou inima pulsând pe ecran, a ajuns la maturitate și așteaptă, cuminte, să vină pe lume. (…) Cred că George este creația mea cea mai valoroasă, înaintea lui toate articolele, cărțile, eseurile, notele obținute la examene, zâmbetele și felicitările pălesc sau pur și simplu își pierd importanța. Acest moment, când George și-a întors ochii lui mari și întrebători spre mine, valorează cât toate celelalte clipe din viața mea, adunate la un loc.
15 septembrie 2020, [Georgikum e diminutivul nipon de la George]
– În urmă cu exact 15 ani pe data de 15 septembrie la cel mai tare spital din Wakayama, Red Cross hospital, venea pe lume fiul meu, Georgikum, și mie mi-a revenit primul onoarea de a-l ține în brațe pentru că am participat la nașterea propriu-zisă, în stil american, o perioadă am fost cam șocat, dar mi-a prins bine, de la acest dako am rămas cei mai buni prieteni, până în ziua de azi.
3 septembrie 2009, Mayuma blog
– Deși au fost calomniate și atacate în fel și chip cărțile mele înseamnă cel mai mult pentru mine, sunt copii mei şi îmi sunt la fel de dragi ca George. Sunt singura mea legătură cu viața asta chinuită, sunt singura mea șansă de a transcende existența asta mizeră, la care am fost condamnat de cine știe ce demon nebun.
§4
„Dar, în final, după ce m-am străduit să demantelez straturile textului propriu-zis, voi face o afirmație aparent paradoxală, și anume că nu știu dacă termenul de „jurnal“ acoperă într-o proporție oarecare realitatea textuală. Pentru că, pe măsură ce citești, ai senzația că asiști la o luptă corp la corp cu scrisul, că autorul a pus un pariu sa scrie o „struțocamilă“ literară, genofagă și toxică, ce aglutinează și pune pe același plan elemente foarte disparate/disperate. Și au rămas atâtea și atâtea straturi neexplorate!”
(Iulian Băicuș – Jurnalul cu un singur locuitor, în Observator Cultural, 07 08 2001; despre M. Cărtărescu – Jurnal I (1990-1996).
– Am terminat de transcris primul volum din Jurnalul japonez şi acum lucrez la partea a doua, de fapt este vorba despre jurnalul nașterii fiului meu George, mărturisește pe blog Băicuș prin 2008.
Precum la Michelangelo sau Eminescu, proiectele sunt copleșitoare, câte un jurnal pentru Coreea de Sud, Singapore și Japonia, au și titluri:
– Coreea: Jurnalul pe o boabă de orez, [Singapore] Jurnal pe o petală de orhidee, şi Jurnalul florii de cireș, pe care sper să le pot publica odată.
Pe Facebook, cele mai bune informații despre Jurnal le furnizează autorul însuși.
– Sakura Diary sau Jurnalul florii de cireș a început în anul 2004, când am călătorit prima dată în Japonia și ține până în anul 2018, când am călătorit ultima oară, după aceea a venit soția plus pandemia, nu mi-am făcut prea multe planuri pentru vara aceasta pentru că sper că Georgikum va veni la București… Dacă vă interesează viața japonezilor, istoria, teatrul, anime, manga, romancierii ceva mai mari, și toate conceptele gen zen, ikigai, origami, ukyio-e, chado, budism, shinto, templele cele mai mari, gheișele, politiștii, le găsiți pe toate în carte. (30 martie 2023)
– Am o veste interesantă, Sakura Diary, sau Jurnalul florii de cireș care se întinde între anii 2004 și 2018, evident am făcut o selecție pentru că în acești 14 ani am zburat în Japonia de vreo 12 ori și de doar 2 ori a venit soția mea Mayumi în România, ultima dată a fost aici în 2020, înainte de pandemie, va intra în curând în procesul de tehnoredactare și se pregătește să apară la Târgul de carte Bookfest 2023… Ieri am terminat ultima corectură, am făcut multe adăugiri și am reactualizat și alte elemente ale cărții, cred că va fi cel mai interesant jurnal de călătorie editat la noi din Țara Soarelui Răsare. (25 aprilie 2023)
– Prima mea cameră digitală am primit-o cadou de la Shinobu san, prietena noastră de familie, și acum mi-a venit în minte eseul extraordinar despre fotografie a lui Roland Barthes, Camera lucidă. Titlul românesc este puțin diferit, Camera luminoasă. Luciditatea aceasta este dată de lentila camerei fotografice, fără camera digitală nu aș fi avut cum să rețin multe dintre detaliile din carte, extrem de stufoasă și fractalică, vezi articolele mele despre Orbitor sau romanele lui Ion Manolescu… (20 mai 2023)
– Mayumi a visat (Sakura Diary, p. 303, 14 august 2005) că discursul după lansarea volumului Sakura Diary l-am ținut în limba japoneză, pe care o vorbeam curent și absolut fluent. E doar un vis, un vis frumos, dar totuși e doar un vis.
– Am avut ocazia, scrie dl Băicuș pe blog prin 2008 (!), să asist la câteva lansări în străinătate în care lucrurile erau foarte simple, autorul, Salman Rushdie care sosise în Japonia într-o scurtă vacanță şi-a lansat singur romanul într-un celebru lanț de librării japonez, Kinokunya, apoi l-a semnat pentru cititori, așa, ca-n filmele americane, și nu mai e nevoie de tot acest tam-tam cu scriitori și cititori care cască gura pe la tot felul de lansări simultane. Efectul e aproape nul, zgomotul de fond e atât de mare încât mesajul publicitar nici nu mai ajunge la cititori, iar cheltuielile nici nu acoperă măcar transportul cărților de la tipografie la pavilionul Romexpo. Exact așa a fost lansarea Jurnalului florii de cireș, vineri 26 mai 2023, cu autorul singur pe scenă și dl Valentin Ajder, directorul editurii Eikon, doar verificând videocamera!
În acest cuvânt introductiv, cartea e încadrată cărtărescian în „literatura fractalică”, cea în care dintr-o intenție de a scrie ceva rezultă un arbore de enunțuri despre real sau alte scrieri despre real, adică totul între limitele omenești.
Vom avea deci un jurnal discret cum sunt florile de cireș.
Nu indicate doar locurile obligatorii must pentru selfie, sau pentru a avea ce povesti că am savurat, ci un fel de enciclopedie a șocului la impactul cu insolitul japonez, plus în plan secund autoficțiunea aceea care poate fi privită postmodern ca o re-scriere involuntară a unei povești Maitreyi.
Descrierea acestei cărți eveniment, lansate într-un Bookfest liniștit, aflat parcă la 10 000 km de războiul lui Putin, probabil cel mai bine se configurează urmărind tot însemnările de pe Facebook ale autorului.
„Dacă vă interesează viața japonezilor, istoria, teatrul, anime, manga, romancierii ceva mai mari, și toate conceptele gen zen, ikigai, origami, ukyio-e, chado, budism, shinto, templele cele mai mari, gheișele, polițiștii, le găsiți pe toate în carte.” (26 martie 2023)
Lucrez intens la Sakura Diary, cred că am trecut de vreo trei ori prin text, să vedem care va fi rezultatul final, sper că iubitorii civilizației nipone își vor dori acest jurnal de călătorie ca să le devină The Pillow Book, o carte de căpătâi. La fel ca romanul lui Sei Shonagon. (19 april 2023)
Cartea abia lansată nu are ilustrații. Dar ele sunt pe Facebook, un vârf de aisberg, publicat începând de prin 2016 dintr-o vastă arhivă fotografică acumulată odată cu folosirea din 2000 încoace a camerei digitale.
Nici nu-și poate imagina cititorul ce copil simpatic, Georgikum, desparte acest Maitreyi 2023 de cel din 1933!
Desigur, Jurnalului florii de cireș. Sakura Diary, 2023 se poate citi în șezlong sau în hamac precum America ogarului cenușiu, 1977. Dar ar fi păcat.
Recomand să fie parcurs lângă un device cu Google, YouTube și Facebook: sunt tot felul de noțiuni, japonezării, localități, autori, evenimente…
Sau măcar să ai creion și hârtie pentru a nota nume de autori importanți: japonezi și nejaponezi, inclusiv români. La fel, poți întocmi o listă de filme.
Dacă vreun politician, în condiții excepționale, de pildă pe foarte scurtă vreme la pârnaie, ar accesa acest jurnal, tot așa i-ar trebui hârtie și pix, de nu cumva i se permite mobil cu aplicația Keep, întru a-și nota ideile folositoare pentru Țară, fiindcă Iulian Băicuș rescrie din plin și Însemnare a călătoriei mele, uneori chiar cu câte un oftat parcă clonat după ale exploratorului Ienăchiță Văcărescu.
Formidabilă la un mare devorator de cărți este naturalețea cu care se mișcă și prin ospătăriile de rând sau printre rafturi cu basme, benzi desenate sau romane grafice. În final, vei fi sigur de acord cu autoevaluarea: „cel mai interesant jurnal de călătorie editat la noi din Țara Soarelui Răsare”.
*
Linkuri utile YouTube:
Știri din Wakayama, orașul mereu amintit în Sakura Diary, se pot accesa secvențe de telejurnal aici:
Playlist cu videocamere din Japonia, mereu actualizat de vreo zece ani încoace. La miezul nopții în România, e fascinant a vedea dacă e o zi cu soare pentru Fuji-yama, acolo e 7 dimineața!
Webcams Live Japan and Asia. Camelian Propinatiu
JapaNews24 (frecvent buletin de știri și meteo). Plus alte imagini live.
Deosebit de important, NHK World Japan, în limba engleză. Poate fi accesat și live.
Același pe site-ul principal, care permite alegerea limbii convenabile:
Blog Propinatiu Oligopedagogia – Prioritatea Nationala 